Păzește-te de otravă

Esther stătea pe ramura unui măr sălbatic care se întindea peste pârâu, pe luncă. Pietrele care se aflau în pârâu gâdilau suprafaţa apei, făcând-o să susure aşa cum se scurgea la vale, prin luncă. Dar Esther nu era atentă la susurul apei. Ea îşi cânta propria ei melodie.

„Ai grijă ochişor unde priveşti”, cânta Esther cu toată puterea ei. „Căci Părintele de sus te priveşte neîncetat,” Esther fredona cântece unul după altul. Aici, pe luncă, putea cânta cât de tare îi plăcea, fără să supere pe nimeni. Din poziţia sa de sus, Esther putea zări cimitirul vechi de la capătul celălalt al ogorului cu grâne. Şi-a adus aminte că a mers o dată acolo cu mami şi cu tati. Ei s-au uitat doar peste zidul de piatră, dar nu au intrat. Lucrul acesta se întâmplase cu multă vreme în urmă şi Esther nu îşi mai putea aduce aminte cum arăta înăuntru.

Mi-ar plăcea să văd cimitirul, se gândi Esther. Se coborî din copac, alunecă peste gardul dinspre luncă şi traversă câmpul cultivat cu cereale. În timp ce mergea printre rânduri, a fost atentă să nu calce cu picioarele ei goale peste plantele micuţe. Poarta neagră de metal de la intrare se lăsase într-o parte şi era întotdeauna întredeschisă.

Esther se strecură prin ea şi ajunse înăuntru, în cimitir. Arăta ca şi cum nu mai fusese nimeni pe-acolo de multă vreme. Multe din pietrele funerare erau crăpate şi erau aproape acoperite de buruieni şi de lujeri verzi de vie.

Ce miroase atât de frumos? se întrebă Esther în timp ce trase adânc în piept aerul plăcut. Trebuie să fie florile acelea albe, se gândi ea. Îşi făcu drum printre pietrele funerare căzute şi se aplecă să miroasă florile.

Ah, asta era, îşi spuse Esther în timp ce un gând frumos îi veni în minte. Voi aduna câteva

pentru mami.

Esther se plimbă încolo şi încoace adunând flori şi uitându-se la numele oamenilor scrise

pe pietrele vechi. Se întreba cum au arătat oamenii aceia şi cum muriseră. Uneori trebuia să dea la o parte lujerii verzi de vie ca să poată citi numele. În cele din urmă, se strecură pe poartă din nou şi se grăbi spre casă.

— Mami, priveşte! strigă Esther în timp ce intră brusc în bucătărie.

— Unde le-ai găsit? întrebă mama, surprinsă, când văzu buchetul mare de flori.

— Cresc peste tot în cimitirul acela vechi, zise Esther. Ce sunt astea?

— Sunt lăcrămioare, spuse mama în timp ce puse florile într-un vas pe care îl umplu cu apă.

— Ştiai că sunt acolo lăcrămioare? Întrebă Esther.

— Da, răspunse mama. Şi, de asemenea, mai ştiu că este multă otravă în cimitirul acela.

— Nu am văzut nicio otravă, zise Esther. În afară de flori mai sunt doar buruieni şi lujeri

verzi de viţă.

— Ai atins vreunul din lujerii aceia? Întrebă mama imediat.

— Da…, zise Esther, plecând puţin capul. Am dat la o parte câţiva lujeri de pe pietre ca să pot citi numele oamenilor.

— O, nu! Şi ai fost şi cu picioarele goale, suspină mama. Acei lujeri sunt de iederă otrăvitoare.

— N-am ştiut, răspunse Esther cu o voce stinsă.

— Cred că este prea târziu, dar du-te imediat de te spală pe mâini şi pe picioare, spuse

mama. Foloseşte mult săpun şi apă. Spală-te până la cot şi genunchi. În dimineaţa următoare, mâinile şi picioarele lui Esther erau acoperite cu umflături roşii care cauzau mâncărimi.

— Nu te scărpina, o avertiză mama în timpce unse petele roşii cu o alifie roz, calmantă. Dacă te scarpini, băşicile se vor sparge iar otrava se va răspândi şi în alte locuri.

Esther a încercat să nu se scarpine, dar mâncărimile erau groaznice. Umflăturile s-au

extins pe braţe şi picioare în sus. Mama a făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar Esther s-a simţit

rău multe zile până când petele roşii începură să se micşoreze şi să dispară.

Într-o zi, după ce Esther începu să se simtă mai bine, îi spuse mamei:

— Barbie mi-a zis să-mi iau păpuşa şi să mă duc pe la ea. Pot să merg?

— Ei bine…, răspunse mama gânditoare, mai degrabă spune-i să vină ea pe la tine. N-aş vrea să mergi tu pe la ea.

— De ce? întrebă Esther. Ea mai traversase lunca şi mai înainte ca să se joace cu verişoara ei.

— Părinţii lui Barbie au televizor, spuse mama.

— O, se miră Esther. Barbie n-a spus nimic despre faptul că ne vom uita la televizor. Ea

vrea doar să ne jucăm cu păpuşile.

— Da, zise mama. Dar e posibil ca televizorul să fie deschis şi noi nu ştim ce ai putea să vezi acolo. Aminteşte-ţi cântecul: „Ai grijă ochişor unde priveşti, căci Părintele de sus te priveşte neîncetat.” El nu vrea să vedem lucruri care ne-ar putea răni. Este ca şi cum te-ai otrăvi, explică mama. Cea mai bună metodă de a te feri de otravă este să stai departe de ea. Cea mai bună metodă de a ne păzi ochii de lucruri care ne-ar putea otrăvi minţile este să stăm departe de locurile care ar putea fi periculoase. De acum înainte nu vreau să te mai joci la Barbie acasă decât dacă sunt eu cu tine, iar ea se poate juca aici, la noi.

— De acord, încuviinţă Esther. Îi voi spune lui Barbie să vină pe la mine.