E mai bine să fii bun decât să fii mare!

-         Eldon, va veni cineva să se joace cu tine în dimineaţa asta, spuse mama zâmbind.

-         O, bine! Se bucură Eldon. Cine vine?

-         Stanley, răspunse mama.

-         Stanley, Stanley, verişorul Stanley! Cântă vesel Eldon. Ne putem juca afară şi putem

să mergem pe bicicletă.

Când Stanley sosi, Eldon fugi să-l întâmpine. Prima dată s-au jucat în nisip. Apoi Eldon

şi-a scos bicicleta. Era o bicicletă mică şi era uşor să mergi cu ea.

Puţin mai târziu s-a oprit.

-         Vrei şi tu o tură? Îl întrebă pe Stanley.

-         Sigur! Stanley luă bicicleta albastră pe care i-o întinse Eldon.

Dar oricât încerca de mult, Stanley nu-şi putea ţine echilibrul pe bicicletă. Eldon încercă

să-l ajute, fără succes însă.

-         Eu n-am bicicletă acasa, explică Stanley.

Sunt mai mare decât Stanley, se gândi Eldon. El are cinci ani, iar eu patru. Dacă eu pot

merge pe bicicletă şi el ar trebui să poată.

Dar Stanley nu putea să meargă pe bicicletă, aşa că băieţii s-au întors la nisip.

Înainte de prânz, mama lui Stanley se întoarse să-l ia. Băieţii şi-au rămas bun, iar Stanley a plecat.

-         Mamă, spuse Eldon, sunt mai mare ca Stanley. Eu pot merge cu bicicleta, iar el nu. Eldon părea mândru de el. Eu am doar patru ani, iar el are cinci, dar sunt mai mare,

(în înălţime n. t.) repetă el.

-         Asta sună a laudă de sine, îl dojeni mama cu blândeţe. Tu ai avut parte de mult ajutor

şi exerciţiu. Stanley nu are bicicletă acasă ca să înveţe, îi aminti mama. Toţi putem face unele lucruri foarte bine. Să fii mare nu este cel mai important lucru.

În acea după-amiază, Eldon avu o programare la dentist. Când termină cu dentistul, mama trecu pe la aprozar.

Mama parcă maşina, iar cei doi se îndreptară, în strălucirea zilei, spre magazin.

Înaintea lor, o bunică împreună cu o fetiţă mergeau spre aprozar. Micuţa a strănutat. Îşi deschise gentuţa să caute o batistă. Apoi se împiedică de trotuar. Poşeta deschisă căzu lângă ea. Monedele se rostogoliră pe trotuar.

-         Banii mei! strigă fetiţa. Privi îngrozită în timp ce monedele se împrăştiau în toate

direcţiile. Doi băieţi văzură cele întâmplate.

Băiatul mai mare, care purta o cămaşă roşie, a înfăşcat câteva monede.

-         Am jumătate de dolar! Sări în sus de bucurie. Grăbit, a mai apucat două monede şi a

fugit.

Un băiat mai mic, cu o cămaşă verde, se opri să o ajute pe mamă şi pe Eldon să strângă restul de monede împrăştiate. Îi dădură fetiţei toate monedele pe care le găsiră.

-         Îmi pare rău că ţi-a luat banii, spuse băiatul în verde. Îi înmână fetei un dolar. Ia-l tu,

spuse el cu generozitate.

Ochii micuţei se înseninară şi străluciră.

-         Mulţumesc aşa mult! Spuse ea cu recunoştinţă.

-         Mulţumesc, zise şi bunicuţa.

-         Cu plăcere! Băiatul slăbuţ în cămaşă verde zâmbi şi plecă.

-         Mamă, exclamă Eldon, acel băiat a fost aşa de drăguţ!

-         Da, aşa e, a fost de acord mama. Ai observat că primul băiat a fost mai mare, dar al doilea a fost mai bun? Ce crezi că este mai important?

Eldon nu trebui să se gândească de două ori.

-         Să fi bun! Răspunse el repede.

-         Ai dreptate, zise mama. E mai bine să fii bun decât să fii mare!

Eldon aprobă.