Înlocuitorul mamei

— Unde mergi, mamă? întrebă Molly stand în vârful picioarelor ca să se poată uita mai bine în bagajul mamei în care era pusă o cămașă de noapte.

— Merg la verişoara mea, Brenda, ca să am grijă de cei trei bebeluşi ai ei. O să stau peste noapte acolo, dar o să mă întorc mâine înainte de cină, răspunse mama.

— De noi cine o să aibă grijă? întrebă Molly în timp ce pe faţă i se citea îngrijorarea.

—    O să stea tata cu voi. Mama zâmbi în timp ce ochii verzi ai lui Molly se măriră.

— Ştie tata cum să-mi pieptene părul şi cum să-i facă micul dejun lui Timmy şi cu ce haine să ne îmbrăcăm şi... ?

Chicoteala mamei întrerupse şirul întrebărilor lui Molly.

— S-ar putea ca tata să nu facă lucrurile exact ca mine, dar o să aibă grijă de voi. Chiar sunt convinsă că o să aveţi un timp pe cinste.

— Trei bebeluşi, mamă? De ce verişoara ta are trei bebeluşi şi de ce mergi să ai grijă de ei? Întrebă Molly.

— Brenda şi Luke au tripleţi. E un lucru neobişnuit şi deosebit. Brenda a fost foarte bolnavă şi nu a putut să aibă grijă de bebeluşi. Femeile care o cunosc merg acasă la ea ca să o ajute cu copilaşii şi cu treburile casei, spuse mama. O să merg şi eu la rândul meu ca să-i dau o mână de ajutor pentru că ea este aproapele meu.

— Aproapele tău? întrebă Molly. Credeam că dânsa locuieşte în alt oraş.

— Da, aşa-i! a fost de acord mama. Biblia ne spune că oricine are nevoie de ajutor este aproapele nostru. Chiar dacă am trăi în pădure şi nu am putea vedea nici o altă casă în afară de a noastră, tot am avea pe cineva care să ne fie aproapele nostru. Pot fi aproapele lui Brenda ori de câte ori o ajut.

După o oră, tata, Molly şi Timmy îi făceau din mână mamei care se îndepărta pe alee. Molly simţi că ochii i se umplură de lacrimi. Cum o să fie fără mama în casă? se întrebă ea.

— Ce ziceţi daca am juca ceva înainte să luăm cina? întrebă tatăl.

— Da! se bucură Molly, iar Timmy se alătură încântării surorii sale.

Curând după aceea, cina era aşezată pe masă, tata mulţumea lui Dumnezeu pentru mâncare şi Îl ruga să fie cu mama.

— Nu credeam că ştii să faci mâncare, tată! exclamă Molly. Ce bună e!

— Azi dimineaţă mama a dat gust mâncării, aşa că nu e meritul meu, spuse tatăl. Eu doar am pus mâncarea în cuptor. Şi acum trebuie ca împreună să facem curăţenie în bucătărie. O să am mare nevoie de ajutor acum că mama e plecată.

Tatăl îi făcu din ochi lui Molly. Aceasta zâmbi voioasă la gândul că o să-i fie de folos tatălui. Poate că, pentru un scurt timp, o să se descurce şi fără mama şi o să aibă un timp plăcut.

A fost o seară plină. Au făcut baie. Tatăl s-a jucat cu ei şi, după ce le-a citit două povestioare, a venit timpul de culcare. În rugăciunea de seară, familia s-a rugat din nou ca Dumnezeu să o protejeze şi să-i dea odihnă mamei. Molly zâmbea în timp ce ochişorii i se închideau. Rugăciunea o făcu să se simtă mai aproape de mama.

Târziu, în după-amiaza următoare, Molly aştepta cu nerăbdare ca mama să se întoarcă. Fetiţa a fost prima care observă maşina neagră că intră pe aleea din faţa casei lor.

— A venit! A venit! strigă Molly cu bucurie. Imediat ce mama coborî din maşină, Molly se aruncă în braţele ei.

— O, mamă! A fost foarte frumos cu tata! Am jucat jocuri, eu l-am ajutat să spele vasele, ne-am rugat pentru tine şi chiar am mâncat clătite la

micul dejun! Molly ar mai fi spus câte ceva, dar nu mai putea respira. Mama o îmbrăţişă strâns.

— E bine să fiu iar acasă cu familia mea. Mi-a fost dor de voi toţi! Mă bucur că aţi avut un timp aşa de plăcut împreună cu tata. Suntem aşa de binecuvântaţi să avem un tată care poate chiar să mă înlocuiască din când în când, nu? Molly dădu din cap în semn de încuviinţare.

— Ai avut grijă de cei trei bebelaşi? Întrebă fetiţa.

— Da, spuse mama, şi m-au obosit! Ei sunt liniştiţi, dar totuşi îţi ia mult timp să hrăneşti şi să schimbi trei bebeluşi. Nu prea am dormit noaptea trecută, aşa că sunt puţin obosită acum.

— Nu-ţi fă griji, mamă, o asigură Molly în timp ce se îndreptau spre casă. Acum, eu şi tata ştim ce trebuie făcut şi o să avem grijă de cină şi de curăţenie. Nu-i aşa, tata? întrebă Molly când se întâlniră cu acesta în verandă.

— Aşa-i Molly! a fost de accord tata, făcându-I din nou din ochi.