Râzi! E amuzant!

— În weekend-ul ăsta părinţii mei merg în Pennsylvania! spuse Veronica. Aşa că rămân acasă singură cu Vanessa.

— Ba nu-i adevărat! râse Azalea, colega Veronicăi. Nu poţi să rămâi singură dacă o să fie şi Vanessa cu tine!

— Ei, ştii ce vreau să spun... Şi nu e amuzant deloc!

— Ba e comic, insistă Azalea. Dar nu o să râd dacă te deranjează. Azalea se îndreptă spre sala de clasă, iar Veronica o urmă.

— Nu înţeleg ce e aşa de nostim, bombăni ea. A fost doar o greşeală.

Pe nesimţite, afară se făcu rece – chiar înainte de a doua pauză. Când Veronica ridică capacul băncii sale care scârţâia, radiera căzu de pe bancă şi se rostogoli sub masă. Veronica oftă şi se aplecă s-o ridice. Dar dădu cu capul de masă.

— Au! strigă ea – chiar dacă nu era grav. Toţi îşi ridicară capetele cu mirare.

— Ai păţit ceva, Veronica? întrebă sora Rose.

— Nu! Veronica se grăbi spre banca ei, ruşinată. Câţiva copii chicotiră, iar Gary râse cu voce tare, mai mult ca să o supere.

— Nu e de râs! izbucni ea. De ce toată lumea râde aşa de mult de mine?

Ţârrr! A venit pauza. Veronica îşi puse cărţile în bancă, asigurându-se că a pus şi radiera. Apoi ieşi afară în urma colegilor din clasa a treia şi a patra. Imediat se încinse un joc vioi de-a prinselea.

— Veronica! Ajută-mă să-l prind pe Gary! strigă Bethany. Veronica o luă la fugă de-a lungul aleii. O, nu! Iar mi se dezleagă şiretul, se gândi ea. Dar nu pot să mă opresc acum. Însă, un minut mai târziu, ea îşi dorea să se fi oprit – pentru că pantoful îi ieşi dintr-o dată din picior şi zbură în aer.

— Mi-a sărit pantoful! exclamă ea supărată.

— Pantoful tău! ţipă Gary.

Veronica îl recuperă repede şi îi aruncă o privire răutăcioasă lui Gary, care continuă să râdă. În cele din urmă spuse:

— Nu e de râs!

Gary zâmbi îndelung.

— Râzi! zise el apoi. Este comic. Ţi-a sărit pantoful din picior!

— Ce s-a întâmplat? întrebă sora Rose şi se opri lângă cei doi.

— Pantoful Veronicăi a zburat, iar ea a strigat: Mi-a sărit pantoful! explică Gary. Este comic, dar ea nu vrea să râdă.

Un zâmbet apăru în colţul gurii sorei Rose.

— Nu-i rău să râzi puţin, zise ea. Dar ce-I prea mult, e prea mult!

— Bine... Gary se îndepărtă şi încercă din răsputeri să nu râdă.

— Veronica, spuse sora Rose încet. Dacă ai învăţa să râzi când faci vreo greşeală, nu ai mai fi aşa de frustrată când ceilalţi se distrează pe seama ta. Încercă totodată să fii mult mai atentă.

— Dar nu a fost prea frumos când Gary a râs aşa de mult şi tare, protestă Veronica.

— Aşa-i! Gary trebuie să înveţe să nu mai râdă aşa de mult. Dar tu trebuie să înveţi să zâmbeşti când se întâmplă ceva neplăcut. Smerenia te poate ajuta să nu te mai simţi aşa de jignită când ceilalţi râd. Sora Rose zâmbi încurajator. Încearcă şi vezi ce se întâmplă!

— Bine, însă sper că n-o să se mai întâmple nimic azi.

Dar ceva tot s-a întâmplat.

— Copiii din primul rând pot merge să-şi ia prânzul! anunţă sora Rose la sfârşitul orelor.

Veronica se grăbi spre raftul cu pacheţelele cu mâncare, dar scăpă pacheţelul ei pe podea – bineînţeles, fără să vrea. Veronica privi dezamăgită în gol. În spatele ei auzi câteva chicoteli. Apoi îşi aminti de discuţia avută; râse pe înfundate şi zâmbi către Azalea, care se aplecă să o ajute pe prietena ei să strângă resturile prânzului împrăştiat.