Rugăciunea Patriciei

Patricia şi-a dorit o bicicletă cu două roţi, dar tatăl ei a spus nu.

- Patricia, i-a spus el, cred că eşti încă prea mică pentru o bicicletă cu două roţi. Să mai aşteptăm până ce creşti. Atunci mai discutăm despre bicicleta cu două roţi.

         La culcare, Patricia întotdeauna se ruga pentru o bicicletă cu două roţi. Uneori spunea: ”Doamne, schimbă tu mintea tatălui meu şi fă să-mi cumpere o bicicletă cu două roţi.”

         Alteori obişnuia să spună: „Doamne, poţi Tu să-l faci pe bunicul să-mi cumpere o bicicletă cu două roţi?”

         Casa care se învecina cu cea în care locuia Patricia era goală. D-ul şi d-na Balotescu s-au mutat la fiica lor, în alt oraş, şi Patricia le simţea lipsa. Când d-na Balotescu făcea prăjituri, ea o invita pe Patricia să mănânce cu ea. Iar când d-ul Balotescu lucra prin curte, mereu o lua pe Patricia în roabă şi o plimba. Tot el i-a promis Patriciei că o va învăţa să meargă cu bicicleta cu două roţi, de îndată ce o va primi.

         Într-o zi mama Patriciei i-a adus o veste.

- Patricia, i-a spus, am aflat că vom avea vecini noi. Doamna Hodiş ne-a spus că se va muta o familie lângă noi, săptămâna viitoare. Ea ne-a mai spus că această familie are o fetiţă cam de vârsta ta.

         Patricia a fost nespus de încântată. Ce grozav e să ai vecină o fetiţă de vârsta ta! Apoi Patriciei i-a trecut o idee prin cap. Dacă fetiţa asta are o bicicletă cu două roţi? S-ar plimba în sus şi în jos pe stradă şi Patricia ar sta şi s-ar uita la ea.

         În săptămâna următoare, luni, în faţa casei vecine, s-a oprit un camion plin de mobilă. Patricia stătea pe trotuar şi se uita cum descărcau mobila. A văzut multă mobilă şi cutii mari pline de lucruri, dar nici o bicicletă.

         Unul din oamenii care ajutau la descărcat s-a uitat zâmbind la Patricia.

- Se pare că vei avea vecini noi – i-a zis.

- O, da, ştiu – a răspuns Patricia. Abia aştept să o cunosc pe fetiţă. Vreau să văd dacă are bicicletă. Este vre-o bicicletă în camion?

- Nu – a răspuns omul. N-am văzut nici o bicicletă. Dar mâine vor veni noii vecini. Poţi s-o întrebi personal pe fetiţă dacă are bicicletă.

         A doua zi, Patricia a fost atât de nerăbdătoare, încât abia dacă a putut să mănânce. A dat gata repede micul dejun şi a început să sară coarda în faţa casei, în aşteptarea noilor vecini. I s-a părut că timpul trece nespus de încet, şi, după o vreme, în faţa casei vecine s-a oprit o maşină. Pe scaunele din faţă stăteau, probabil, mama şi tata. În spatele lor se vedea partea de sus a unui căpşor.

         Când uşa maşinii s-a deschis, un bărbat a coborât. I-a zâmbit Patriciei şi s-a îndreptat înspre portbagajul maşinii. S-a deschis şi uşa cealaltă şi a coborât o femeie. Si ea i-a zâmbit Patriciei. Acum se putea vedea şi fetiţa din spate. Aceasta se uita pe fereastră şi zâmbea şi ea. Patricia i-a zâmbit şi s-a repezit la maşină.

- Bună – azis micuţa – eu sunt Carola.

- Bună, pe mine mă cheamă Patricia şi locuiesc în casa vecină. Sunt vecina voastră. Vrei să sărim coarda împreună?

- O, îmi pare rău, dar nu pot să sar coarda, mă tem că nu pot nici să umblu.

         În clipa aceea, a apărut tatăl Carolei împingând un cărucior. A luat-o pe Carola în braţe şi a pus-o în cărucior.

         Nu mică a fost surpriza Patriciei! Până atunci nu mai văzuse copii în cărucior. De fapt, ea nici nu s-a gândit că şi copiii pot ajunge în cărucior. Dar şi copiii! A început să se întrebe dacă nu cumva o dureau picioarele pe Carola, dar când s-a uitat la faţa ei a văzut un zâmbet luminos.

- Nu pot sări coarda, dar pot să fac multe alte lucruri – a spus Carola. Mă pot juca jocuri, ştiu să colorez şi am şi o casă de păpuşi.

- Şi mie îmi place să mă joc – a răspuns Patricia.

         Toată după-amiaza, Patricia s-a jucat cu Carola, iar seara erau deja cele mai bune prietene.

         În acea seară, când s-a dus la culcare, Patricia a rostit o rugăciune diferită: ”Doamne, îţi mulţumesc pentru prietena mea cea nouă. Este minunat să am pe cineva în vecini cu care să mă pot juca toată ziua.”

         Pentru prima oară în viaţă Patricia şi-a dat seama cât de minunat este să ai două picioare şi să poţi sări şi alerga. „Doamne, s-a rugat ea, nu poţi oare s-o ajuţi pe Carola să se facă bine şi să poată merge şi ea, ca să putem sări coarda împreună? Amin.”

         De data aceasta, Patricia s-a culcat fără să se roage pentru bicicleta cu două roţi, fiindcă, de acum, avea probleme mai importante pentru care să se roage.