La răsărit, zorile se iveau şterse. Stephen se bucura să vadă că vine dimineaţa pentru că noaptea fusese lungă. De ce trebuie să mi se întâmple mie asta? îşi spuse el cârtitor. Şi oare cât mai durează să mi se vindece piciorul? Doctorul a recunoscut că nici el nu ştia răspunsul.
— Ar putea să dureze câteva luni, a spus acesta. Pur şi simplu, nu pot să-ţi promit că se va vindeca repede. O să fie nevoie de ceva timp ca cele două fracturi grave să se vindece.
Stephen a stat în spital timp de trei zile. Apoi, medicul specialist i-a spus:
— O să te las să mergi acasă şi o să ne asigurăm că, cel puţin în prima săptămână, o să ai un pat de spital şi un scaun cu rotile.
Ce bucuros era Stephen că poate sta acasă! Şi totuşi, viaţa îi părea sumbră. Nu pot merge la şcoală şi, de fapt, nu pot să fac nimic. Viaţa nu este dreaptă! De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?
Valul de gânduri negre a continuat să-I inunde mintea. Apoi gândul i-a zburat la colegul său de clasă, Lloyd. Întotdeauna face şotii şi-i dă bătaie de cap învăţătoarei. Dar el nu se îmbolnăveşte niciodată... şi nu i se întâmplă nimic. Pur şi simplu, nu este drept! De ce nu i s-a întâmplat lui acest accident groaznic de patinaj?
Stephen se agită din cauza durerii. Era din nou timpul să ia un calmant, dar nu vroia să-i trezească pe părinţi. Oricum, ei urmau să se trezească imediat. Afară se lumina din ce în ce mai mult. Stephen ştia că părinţii lui erau aproape extenuaţi din cauza drumurilor la spital. Aşa că nu dorea să-i deranjeze dacă nu era absolut nevoie. În cele din urmă, auzi paşi. Tatăl apăru tiptil în pragul camerei de zi.
— Te-ai trezit deja, Stephen? şopti el.
— Am nevoie de o pastilă pentru durere, murmură Stephen. Mă doare tare când medicamentul nu-şi mai face efectul.
Tatăl său luă în grabă cutiuţa cu pastille din dulapul cu pahare, acolo unde copiii mai mici nu puteau ajunge.
— Îmi pare rău că încă te mai doare aşa de tare, spuse tata cu blândeţe. Trebuia să mă chemi.
— Ştiu, dar şi tu ai nevoie de odihnă, răspunse Stephen. Băiatul îşi înghiţi pastila şi îl rugă pe tata să-i aranjeze pernele care îi susţineau piciorul rupt. Apoi Stephen începu să spună:
— Pur şi simplu, încă nu pot înţelege de ce mi s-a întâmplat asta. Lui Lloyd nu i se întâmplă niciodată nimic. Şi totuşi, este cel mai obraznic băiat din şcoală.
— Vrei să spui că îţi doreşti ca Lloyd să fi suferit în locul tău? îl întrebă tatăl. Stephen, ştii că nu aşa ar trebui să simţi. Ar trebui să-i iubeşti pe ceilalţi şi să fii bun cu ei şi, cu siguranţă, să nu le doreşti să li se întâmple vreun rău, chiar dacă crezi că merită.
Tata amuţi pentru un timp. Apoi continuă:
— Noi ştim că Dumnezeu trimite ploaia şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. El îi iubeşte pe toţi oamenii şi nu se poartă urât cu cei care nu Îl respectă. El vrea să-L iubim, dar nu ne forţează. Tatăl căzu pe gânduri. Şi Stephen medita.
— Dar tot nu pot să înţeleg de ce a permis Dumnezeu să mi se întâmple asta mie, spuse el în cele din urmă.
— Dumnezeu face toate lucrurile bune, îi reaminti tatăl. Pentru că Adam şi Eva au ales să nu-L asculte pe Dumnezeu în Grădina Edenului, păcatul a intrat în lume. Acest lucru a schimbat totul. Din acel moment, destinul omului este brăzdat de suferinţă, necaz şi multe încercări. Dar Dumnezeu este încă bun şi iubitor. Puteai să te loveşti mult mai grav. Şi chiar dacă ţi se pare că durează la nesfârşit, totuşi, Dumnezeu este bun şi te vindecă. Nici nu se pune problema să rămâi invalid pentru restul vieţii, ca unchiul Elmer. Tatăl făcu o pauză, apoi spuse: E vremea să merg în grajd şi să fac treabă, iar tu să-ţi numeri binecuvântările. Stephen încuviinţă cu capul, în timp ce tata ieşi.
Curând, durerea îl mai lăsă, iar Stephen a putut să se odihnească. Erau aşa de multe lucruri pe care nu le înţelegea pe deplin, însă ştia sigur un lucru: avea multe motive pentru care să fie mulţumitor. Răsuflă din greu, îşi închise ochii şi începu să se roage: Tată ceresc, iartă-mă pentru gândul meu nerăbdător. Am aşa de multe de învăţat. Ajută-mă să-mi duc crucea fără să mă plâng. Fii şi cu Lloyd, iar pe mine ajută-mă să am o atitudine bună faţă de el. În Numele lui Isus. Amin.
Stephen se întinse pe pat în linişte. Deşi nu ştia de ce lui i s-a întâmplat acest accident, îi mulţumea Tatălui pentru că l-a ajutat să-şi găsească pacea. Şi mai ştia că lista lui de binecuvântări urma să fie mult mai mare decât se gândi iniţial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu