O încurcătură rezolvată

— Ştiu că l-am pus aici, se plânse Krista, fetiţa de şase anişori, cu o mână pe tejgheaua din bucătărie şi cu cealaltă în şold. Am muncit mult la desenul pentru bunica. Cine l-o fi luat?

Mama aruncă o privire prin bucătărie, încercând să descopere desenul lipsă.

— Nu pare să fie aici. Se poate ca foaia să fi zburat şi să fi ajuns sub frigider, continuă ea cu o voce calmă. Adu un băţ, te rog, şi vezi ce găseşti dedesubt.

— Cred că l-a luat Tina, afirmă Krista cu voce sigură, Dany e prea mic ca să ajungă la tejghea.

— O să vorbesc cu Tina în timp ce cauţi sub frigider. Dar te rog să ţii minte, Krista! Până nu ştim sigur ce s-a întâmplat cu desenul, nu putem învinovăţi penimeni. Biblia ne cere să nu vorbim de rău pe nimeni şi nici să nu ne judecăm unul pe celălalt. Trebuie să fim foarte atenţi la cuvintele pe care le rostim.

Krista încuviinţă aprobator, apoi întrebă:

— Dar cum altfel ar fi putut să dispară desenul?

Căută cu atenţie sub frigider, dar nu găsi nimic.

— Am vorbit cu Tina şi ea spune că n-a văzut desenul de ieri seară, anunţă mama, intrând în bucătărie. Acum va trebui să colorezi un alt desen pentru bunica şi,

dacă o să-l găsim şi pe cel pierdut, o să ai două desene pentru ea. Va fi foarte bucuroasă.

Krista şi-ar fi dorit din toată inima să găsească d e s e n u l pierdut, dar, în acelaşitimp, îi plăcea atât de mult să coloreze, încât ideea de a mai face un tablou pentru bunica nu i se părea deloc rea. Tina se alătură şi ea surorii ei la masă şi fetiţele petrecură următoarea jumătate de oră colorând de zor.

În bucătărie, mama era şi ea ocupată cu pregătirea prânzului. La un moment dat, deschise dulapul să ia o tigaie şi auzi un foşnet uşor. Spre surprinderea ei, aşezat pe o oală, stătea desenul făcut de Krista.

— Oare cum o fi ajuns aici? se întrebă ea mirată, întinzându-i desenul fetiţei.

Ochii Kristei se aprinseră de bucurie:

— O, mulţumesc, mami! Desenul ăsta cu ponei şi cel pe care îl fac acum cu un căţeluş or să fie grozave pentru bunica.

— Tina, tu mi-ai pus desenul în dulap? întrebă Krista.

— Nu, răspunse Tina. Ce loc ciudat pentru un desen!

Chicotind amuzate, fetele se duseră să se joace cu păpuşile până la ora prânzului.

Când tata intră în casă şi se aşeză la masă, fetele se năpustiră să-i spună despre desenul pierdut şi găsit în mod neaşteptat. desenul pierdut şi găsit în mod neaşteptat.

— Hmm, rămase tata pe gânduri, auzind întâmplarea. M-am confruntat şi eu cu o situaţie inexplicabilă azi-dimineaţă. Când am vrut să mă încalţ, nu mi-am găsit decât un singur pantof. L-am căutat peste tot şi gata să renunţ când l-am zărit, în cele din urmă, în coşul de gunoi din baie. Cum credeţi că a ajuns acolo? întrebă tata. L-a pus cumva una din voi, fetelor?

— Nu, tată, răspunseră copilele în cor.

— Hai să ne plecăm capetele la rugăciune, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru mâncare şi să-L rugăm să rezolve El aceste încurcături, le îndemnă tata. Mai târziu, mama rămasetrează o bucată de noapte, ca să-l legene pe micuţul Dany ce se tot foia agitat. Deodată, auzi un foşnet şi o zări cu surprindere pe Krista, îndreptându-se către bucătărie.

Curioasă, mama se duse după ea. Ceea ce văzu o făcu să zâmbească. Krista luă sticlagoală a lui Dany, o puse în cutia pentru pâine şi se duse din nou la culcare. Mama ştia că Dumnezeu răspunsese rugăciunii lor de la masa de prânz.

În dimineaţa următoare, când mama le spuse fetelor ce se întâmplase, lui Krista nu-i venea să creadă.

— Poftim?! exclamă ea, surprinsă. Mama, cum aş fi putut pune sticla în cutia de pâine, dacă nu-mi amintesc nimic?

— Se numeşte somnambulism, explică mama. Este posibil să umbli şi chiar să

vorbeşti şi, totuşi, să fii în continuare adormită, încât să nu mai ştii sau să nu-ţi mai aduci aminte ce-ai făcut. Cred că aşa a dispărut desenul tău cu ponei sau pantoful lui tata. Nu e vina ta pentru ceea ce ţi se întâmplă în timp ce dormi, dar va trebui să facem o programare la domnul doctor Smith să vedem dacă are vreo soluţie pentru această problemă. Între timp, încercăm să găsim nişte clopoţei pe care să ţi-i legăm de gleznă. Dacă clinchetul clopoţeilor n-o să te trezească pe tine, cel puţin mă va trezi pe mine şi o să mă asigur în felul ăsta că te întorci în pat în siguranţă, îi spuse mama zâmbind lui Krista.

— Poate de acuma lucrurile o să rămână acolo unde le punem.

— Mă bucur că Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre. Putem să-I mulţumim chiar acum? întrebă fetiţa.

— E o idee minunată. Hai să ne rugăm! încuviinţă mama în timp ce își plecau capetele.