Versetul de învăţat pe de rost al lui Leonard

— Leonard, micul dejun e gata, zise mama bucuroasă.

— Ziua aceasta a Domnului este aşa de frumoasă! comentă tatăl venind de la studiul său.

— Cum te mai simţi, Leonard, în dimineaţa asta?

— Sunt bine, zise Leonard după ce se aşeză la masă.

— Permite-mi să te ajut să spui versetul pe care-l ai de învăţat pe de rost, zise mama. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.”

— „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, repetă Leonard.

— Poţi să-l repeți de trei ori? întrebă mama. Leonard îl spuse de trei ori. Apoi adăugă:

— Versetul de învăţat pe săptămâna asta este aşa de uşor. Dar nu sunt prea sigur la ce se referă…

Leonard îşi puse singur înfarfurie din terciul de ovăz pe care tatăl său i-l oferi.

— Totuşi, sunt sigur că sora Krista mi-l va explica.

Mama îi zâmbi lui Leonard.

— Sora Krista vă va explica pe înțeles, sunt sigură de asta.

Curând, familia se afla în drum spre biserică. Apoi sosi şi timpul de şcoală duminicală.

Leonard intră în sala de clasă împreună cu prietenii lui.

— Bine aţi venit! îi salută cu bucurie sora Krista. Versetul nostru de azi este foarte important de reţinut. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Aceasta înseamnă că trebuie să ascultaţi de părinţii voştri şi să faceţi ce credeţi că ar dori ei să faceţi.

Ea le povesti întâmplarea cu Isus când, băiat fiind, a rămas în Templu şi a vorbit cu învăţătoriiLegii.

— Dar când părinţii lui Isus au venit şi L-au căutat, Biblia ne spune că Isus a mers cu ei. El

le era „supus”. Aceasta vrea să spună că era atent să asculte de ei şi să facă lucrurile care erau pe placul lor.

În seara aceea, Leonard se juca în sufragerie. Mama îi spuse:

— Leonard, poţi să vii să te joci cu Kendrick ca să-l mai înveseleşti? Trebuie să pregătesc cina.

— Vino, Kendrick, zise Leonard. Haidem să zidim nişte turnuri cu piesele astea de lemn.

Zidind pe rând, piesă cu piesă, Kendrick, în vârstă de doi ani, îşi zidi turnul tot mai înalt.

— Ce înalt, înalt este! strigă el fericit.

— Haide să-l dărâmăm, se hotărî Leonard.

Kendrick lovi turnul cu mâna şi chicoti în timp ce piesele de lemn cădeau pe podea.

— Din nou! Din nou! zise Kendrick în felul lui copilăresc.

— O, Kendrick, m-am săturat să mă mai joc cu tine, spuse Leonard după o vreme.

„De ce n-aş putea să mă strecor afară prin uşa din spate şi să-l las pe Kendrick să se

joace singur?” se gândi el în sine. Dar deodată îşi aminti de versetul pe care îl învăţase pe de rost:

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.”

— Mama vrea să mă joc cu tine, Kendrick, şi eu vreau să fiu pe placul mamei.

Câteva minute mai târziu, Leonard încă se juca bucuros cu Kendrick, ştiind că făcea ce era

bine.

Păzește-te de otravă

Esther stătea pe ramura unui măr sălbatic care se întindea peste pârâu, pe luncă. Pietrele care se aflau în pârâu gâdilau suprafaţa apei, făcând-o să susure aşa cum se scurgea la vale, prin luncă. Dar Esther nu era atentă la susurul apei. Ea îşi cânta propria ei melodie.

„Ai grijă ochişor unde priveşti”, cânta Esther cu toată puterea ei. „Căci Părintele de sus te priveşte neîncetat,” Esther fredona cântece unul după altul. Aici, pe luncă, putea cânta cât de tare îi plăcea, fără să supere pe nimeni. Din poziţia sa de sus, Esther putea zări cimitirul vechi de la capătul celălalt al ogorului cu grâne. Şi-a adus aminte că a mers o dată acolo cu mami şi cu tati. Ei s-au uitat doar peste zidul de piatră, dar nu au intrat. Lucrul acesta se întâmplase cu multă vreme în urmă şi Esther nu îşi mai putea aduce aminte cum arăta înăuntru.

Mi-ar plăcea să văd cimitirul, se gândi Esther. Se coborî din copac, alunecă peste gardul dinspre luncă şi traversă câmpul cultivat cu cereale. În timp ce mergea printre rânduri, a fost atentă să nu calce cu picioarele ei goale peste plantele micuţe. Poarta neagră de metal de la intrare se lăsase într-o parte şi era întotdeauna întredeschisă.

Esther se strecură prin ea şi ajunse înăuntru, în cimitir. Arăta ca şi cum nu mai fusese nimeni pe-acolo de multă vreme. Multe din pietrele funerare erau crăpate şi erau aproape acoperite de buruieni şi de lujeri verzi de vie.

Ce miroase atât de frumos? se întrebă Esther în timp ce trase adânc în piept aerul plăcut. Trebuie să fie florile acelea albe, se gândi ea. Îşi făcu drum printre pietrele funerare căzute şi se aplecă să miroasă florile.

Ah, asta era, îşi spuse Esther în timp ce un gând frumos îi veni în minte. Voi aduna câteva

pentru mami.

Esther se plimbă încolo şi încoace adunând flori şi uitându-se la numele oamenilor scrise

pe pietrele vechi. Se întreba cum au arătat oamenii aceia şi cum muriseră. Uneori trebuia să dea la o parte lujerii verzi de vie ca să poată citi numele. În cele din urmă, se strecură pe poartă din nou şi se grăbi spre casă.

— Mami, priveşte! strigă Esther în timp ce intră brusc în bucătărie.

— Unde le-ai găsit? întrebă mama, surprinsă, când văzu buchetul mare de flori.

— Cresc peste tot în cimitirul acela vechi, zise Esther. Ce sunt astea?

— Sunt lăcrămioare, spuse mama în timp ce puse florile într-un vas pe care îl umplu cu apă.

— Ştiai că sunt acolo lăcrămioare? Întrebă Esther.

— Da, răspunse mama. Şi, de asemenea, mai ştiu că este multă otravă în cimitirul acela.

— Nu am văzut nicio otravă, zise Esther. În afară de flori mai sunt doar buruieni şi lujeri

verzi de viţă.

— Ai atins vreunul din lujerii aceia? Întrebă mama imediat.

— Da…, zise Esther, plecând puţin capul. Am dat la o parte câţiva lujeri de pe pietre ca să pot citi numele oamenilor.

— O, nu! Şi ai fost şi cu picioarele goale, suspină mama. Acei lujeri sunt de iederă otrăvitoare.

— N-am ştiut, răspunse Esther cu o voce stinsă.

— Cred că este prea târziu, dar du-te imediat de te spală pe mâini şi pe picioare, spuse

mama. Foloseşte mult săpun şi apă. Spală-te până la cot şi genunchi. În dimineaţa următoare, mâinile şi picioarele lui Esther erau acoperite cu umflături roşii care cauzau mâncărimi.

— Nu te scărpina, o avertiză mama în timpce unse petele roşii cu o alifie roz, calmantă. Dacă te scarpini, băşicile se vor sparge iar otrava se va răspândi şi în alte locuri.

Esther a încercat să nu se scarpine, dar mâncărimile erau groaznice. Umflăturile s-au

extins pe braţe şi picioare în sus. Mama a făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar Esther s-a simţit

rău multe zile până când petele roşii începură să se micşoreze şi să dispară.

Într-o zi, după ce Esther începu să se simtă mai bine, îi spuse mamei:

— Barbie mi-a zis să-mi iau păpuşa şi să mă duc pe la ea. Pot să merg?

— Ei bine…, răspunse mama gânditoare, mai degrabă spune-i să vină ea pe la tine. N-aş vrea să mergi tu pe la ea.

— De ce? întrebă Esther. Ea mai traversase lunca şi mai înainte ca să se joace cu verişoara ei.

— Părinţii lui Barbie au televizor, spuse mama.

— O, se miră Esther. Barbie n-a spus nimic despre faptul că ne vom uita la televizor. Ea

vrea doar să ne jucăm cu păpuşile.

— Da, zise mama. Dar e posibil ca televizorul să fie deschis şi noi nu ştim ce ai putea să vezi acolo. Aminteşte-ţi cântecul: „Ai grijă ochişor unde priveşti, căci Părintele de sus te priveşte neîncetat.” El nu vrea să vedem lucruri care ne-ar putea răni. Este ca şi cum te-ai otrăvi, explică mama. Cea mai bună metodă de a te feri de otravă este să stai departe de ea. Cea mai bună metodă de a ne păzi ochii de lucruri care ne-ar putea otrăvi minţile este să stăm departe de locurile care ar putea fi periculoase. De acum înainte nu vreau să te mai joci la Barbie acasă decât dacă sunt eu cu tine, iar ea se poate juca aici, la noi.

— De acord, încuviinţă Esther. Îi voi spune lui Barbie să vină pe la mine.

Probleme între prietene

— Mamă, a venit Anita! sări fericită Maribeth. Acum au ajuns cu maşina.

Mama şi Maribeth se duseră la uşă.

— Intră! o pofti mama pe Anita. Maribeth abia aştepta să vii.

Anita îi zâmbi lui Maribeth.

— Şi eu am aşteptat!

— Să fiţi cuminţi cât timp voi fi plecată, spuse mama Anitei. O să încerc să mă întorc imediat după prânz.

După ce mama Anitei a plecat, mama spuse:

— Fetelor, aş vrea să mă ajutaţi să dezghioc fasolea. Apoi o să aveţi timp să vă jucaţi.

— Bine, au răspuns fetele în cor. Ele o urmară pe mama spre masa de sub copac. Acolo erau două coşuri de fasole care trebuia desfăcută. Mama dădu fiecăreia câte un castronaş. Curând după aceea, toată lumea era ocupată cu fasolea.

— Ăsta e locul de joacă pe care ţi l-a construit tatăl tău? întrebă Anita, privind la căsuţa care era în colţul grădinii.

— Da, răspunse Maribeth. L-am ajutat să o construiască. A fost frumos!

După o vreme, în timp ce dezghiocau fasolea, mama veni cu sugestia:

— Haideţi să cântăm. Ea începu aşa: „Cine a făcut stelele pe cer? / Tatăl Dumnezeu... ”

Ambele fete i s-au alăturat. După ce au cântat un timp, au jucat jocul: „Cine sunt eu?” Pe rând, au descris pe cineva cunoscut tuturor, iar celelalte fete trebuiau să ghicească despre cine era vorba.

— Am terminat! anunţă în cele din urmă mama. Fetelor, mi-aţi fost de mare ajutor, iar acum meritaţi o pauză! Puteţi merge să vă jucaţi. Mama se ridică şi se îndreptă spre casă cu castroanele de fasole.

— Ce să facem mai întâi? întrebă Anita. Pot să văd căsuţa ta de joacă?

— Hai să mergem în camera mea, sugeră Maribeth. Vreau să-ţi arăt ursuleţii mei de pluş.

— Aha, bine, zise Anita fără tragere de inimă.

Maribeth nu observă că Anita nu părea tot atât de încântată.

Fetele se îndreptară spre casă, trecură prin hol, până la camera lui Maribeth. Maribeth ridică un ursuleţ care stătea în scaun, lângă fereastră.

— Ăsta-i ursuleţul pe care mi l-a dat bunica de ziua mea, spuse ea. Nu-i aşa că are nişte ochi drăgălaşi?

Anita încuviinţă.

— E drăguţ.

— Sora mea mi-a adus acest urs mare când a fost în California, continuă Maribeth. I-am

pus numele Tootsie. Şi, bineînţeles, ai mai văzut-o pe ursoaica Ramona, pe care o am de multă vreme. Apoi începu să mângâie ursuleţul alb care era pe pat.

— Vrei să ţii puţin ursuleţul? o întrebă ea pe Anita. Aceasta ridică din umeri.

— Cred că da.

Luă ursuleţul drăguţ şi îl ţinu în braţe.

— Când putem merge afară? întrebă ea.

— Aş vrea mai întâi să ne jucăm cu ursuleţii, spuse Maribeth.

Dintr-o dată, Anita aruncă ursuleţul pe podea şi o zbughi afară din cameră.

— Nu vreau să mă joc cu ursuleţii tăi vechi şi urâţi! strigă ea îmbufnată.

Maribeth o privi cu nedumerire. De ce era Anita aşa de supărată? Imediat mama apăru în

uşă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— Mamă, am spus doar că vreau să ne jucăm cu ursuleţii, izbucni Maribeth. De ce s-a supărat aşa de tare Anita?

— Asta a vrut şi ea? o întrebă mama. Maribeth clătină încet din cap. Ea a spus că vrea să se joace afară.

— Mama Anitei mi-a spus că ei îi place mai mult să se joace afară decât cu păpuşile sau cu ursuleţii, îi spuse mama lui Maribeth. Poate că ei i-ar plăcea să se joace în căsuţa de afară sau să se dea în leagăn. Asta nu o îndreptăţeşte să fie mânioasă pe tine. Dar atunci când avem musafiri ar trebui să încercăm să ne dăm seama ce preferă ei şi nu să facem doar ce ne place nouă.

Maribeth încuviinţă.

— Cred că am fost egoistă, spuse ea. Doar Anita mi-a spus că vrea să vadă căsuţa de joacă... Chiar în acel moment, Anita intră în cameră.

— Îmi pare rău că am fugit, Maribeth, spuse ea. Ne putem juca cu ursuleţii dacă vrei.

— Nu, răspunse Maribeth. Vreau să-ţi arăt căsuţa mea de joacă. Am fost egoistă că am făcut cum am vrut eu în loc să fac ce ai zis tu. Îmi pare rău.

— Şi eu am fost egoistă, admise Anita. Îmi pare rău.

— Mă bucur că amândouă vă cereţi scuze, spuse mama. În Biblie este scris: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.“ Acest gând trebuie să-l ţineţi minte. Mama le zâmbi fetelor. Acum puteţi merge la căsuţa de joacă.

— Hai să mergem! spuse Maribeth ţopăind.

— Putem să luăm şi ursuleţii? întrebă Anita.

Ne putem juca acolo cu ei.

— Bună idee, a fost de acord mama. Acum amândouă încercaţi să vă jucaţi frumos şi fără să fiţi egoiste. Lucrul ăsta mă bucură şi este şi pe placul lui Dumnezeu.

La locul și timpul potrivit

Bunica a venit să stea cu mine în timp ce părinţii mei au plecat din nou la vechea noastră casă. Eu am început să merg la noua şcoală.

O fată, pe nume Barbara, din clasa mea, m-a întrebat unde locuiesc. Când i-am răspuns, ea mi-a zis:

— O, ştiu unde!... chiar lângă bătrâna aia rea!

— Cum adică?

— Femeia care locuieşte lângă tine, în casa aia mare, urăşte copiii. Nu te apropia de dânsa.

— De ce spui asta? am întrebat eu.

— Dacă vorbeşti cu ea, începe să strige la tine şi te alungă cu sapa. În fundul curţii, are legat un câine negru, care pare foarte agresiv.

— Mulţumesc pentru avertisment, i-am spus eu în timp ce am luat-o înspre casă. Când am ajuns în dreptul casei vecinei mele, dânsa stătea în faţa curţii. Părea tare supărată. Am fost învăţată mereu să mă comport frumos cu persoanele în vârstă, aşa că i-am zâmbit şi i-am spus:

— Bună ziua! Pe mine mă cheamă Estera. Sunt vecina dumneavoastră.

Ea mă privi încruntată.

— Ei bine, dă-mi pace! Nu-mi plac copiii. Nu aduc decât necazuri. Acum pleacă şi lasămă în pace! Apoi îmi întoarse spatele.

Când am ajuns acasă, i-am povestit buniciidespre dânsa.

— De ce se comportă aşa? am întrebat eu.

— Cred că a avut nişte experienţe neplăcute cu copiii, spuse bunica. Hai să ne rugăm pentru ea. Aminteşte-ţi că Isus ne-a spus să ne rugăm pentru duşmanii noştri şi pentru cei răi. Ne putem ruga pentru dânsa, cerându-I lui Isus să o binecuvânteze şi să o schimbe.

În acea seară, bunica mi-a povestit o istorioară din cartea Estera despre o regină frumoasă, care a fost foarte curajoasă, şi despre felul în care Dumnezeu a folosit-o chiar la momentul potrivit ca să-şi salveze poporul de la moarte.

— Şi pe mine mă cheamă Estera! Bunico, crezi că Dumnezeu mă va folosi vreodată şi pe mine să ajut oamenii, aşa cum a folosit-o pe regina Estera?

— Ei bine, nu chiar la fel, dar dacă vrei ca Dumnezeu să te folosească, sunt convinsă că o va face. El te foloseşte chiar şi atunci când te rogi pentru vecina ta.

— Nu m-am gândit la asta, am spus eu. O să mă rog pentru dânsa în fiecare seară.

În următoarele zile, nu am zărit-o deloc pe vecina mea. Dar am observat că nu şi-a luat ziarul din faţa casei. Nici seara nu am văzut luminile aprinse. Câinele ei lătra întruna.

— Crezi că a păţit ceva? am întrebat-o pe bunica.

— Nu ştiu. Dar putem merge să sunăm la uşă. O să vin cu tine.

— Dar dacă nu s-a întâmplat nimic şi o să se supere că am deranjat-o?

— Ca şi Estera din Biblie, o să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute şi vom merge prin credinţă să facem lucrul potrivit la timpul potrivit, spuse bunica.

Spre surprinderea noastră, uşa s-a întredeschis. Bunica strigă cu voce tare:

— Suntem vecinele tale – doamna Woods şi nepoata mea, Estera. Eşti bine? Te putem ajuta?

O voce leşinată răspunse:

— Da, am nevoie de ajutor. Intraţi! Eu şi bunica am deschis uşa larg şi am intrat. Vecina noastră era pe podea. Părea foarte palidă şi bolnavă.

— Vă rog să sunaţi la urgenţe, şopti dânsa. Am căzut şi nu mă mai pot ridica. Bunica a dat un telefon şi imediat au sosit ajutoare. În timp ce era dusă în ambulanţă, a

murmurat:

— Vă rog să-l dezlegaţi pe bietul meu căţel. De când am căzut, nu a mai mâncat nimic.

— Bineînţeles! am răspuns amândouă în cor.

În drum spre casă, bunica a spus:

— Estera, sunt convinsă că Dumnezeu ne-a trimis să facem lucrul potrivit la timpul potrivit. El ne-a folosit pe amândouă astăzi.

O încurcătură rezolvată

— Ştiu că l-am pus aici, se plânse Krista, fetiţa de şase anişori, cu o mână pe tejgheaua din bucătărie şi cu cealaltă în şold. Am muncit mult la desenul pentru bunica. Cine l-o fi luat?

Mama aruncă o privire prin bucătărie, încercând să descopere desenul lipsă.

— Nu pare să fie aici. Se poate ca foaia să fi zburat şi să fi ajuns sub frigider, continuă ea cu o voce calmă. Adu un băţ, te rog, şi vezi ce găseşti dedesubt.

— Cred că l-a luat Tina, afirmă Krista cu voce sigură, Dany e prea mic ca să ajungă la tejghea.

— O să vorbesc cu Tina în timp ce cauţi sub frigider. Dar te rog să ţii minte, Krista! Până nu ştim sigur ce s-a întâmplat cu desenul, nu putem învinovăţi penimeni. Biblia ne cere să nu vorbim de rău pe nimeni şi nici să nu ne judecăm unul pe celălalt. Trebuie să fim foarte atenţi la cuvintele pe care le rostim.

Krista încuviinţă aprobator, apoi întrebă:

— Dar cum altfel ar fi putut să dispară desenul?

Căută cu atenţie sub frigider, dar nu găsi nimic.

— Am vorbit cu Tina şi ea spune că n-a văzut desenul de ieri seară, anunţă mama, intrând în bucătărie. Acum va trebui să colorezi un alt desen pentru bunica şi,

dacă o să-l găsim şi pe cel pierdut, o să ai două desene pentru ea. Va fi foarte bucuroasă.

Krista şi-ar fi dorit din toată inima să găsească d e s e n u l pierdut, dar, în acelaşitimp, îi plăcea atât de mult să coloreze, încât ideea de a mai face un tablou pentru bunica nu i se părea deloc rea. Tina se alătură şi ea surorii ei la masă şi fetiţele petrecură următoarea jumătate de oră colorând de zor.

În bucătărie, mama era şi ea ocupată cu pregătirea prânzului. La un moment dat, deschise dulapul să ia o tigaie şi auzi un foşnet uşor. Spre surprinderea ei, aşezat pe o oală, stătea desenul făcut de Krista.

— Oare cum o fi ajuns aici? se întrebă ea mirată, întinzându-i desenul fetiţei.

Ochii Kristei se aprinseră de bucurie:

— O, mulţumesc, mami! Desenul ăsta cu ponei şi cel pe care îl fac acum cu un căţeluş or să fie grozave pentru bunica.

— Tina, tu mi-ai pus desenul în dulap? întrebă Krista.

— Nu, răspunse Tina. Ce loc ciudat pentru un desen!

Chicotind amuzate, fetele se duseră să se joace cu păpuşile până la ora prânzului.

Când tata intră în casă şi se aşeză la masă, fetele se năpustiră să-i spună despre desenul pierdut şi găsit în mod neaşteptat. desenul pierdut şi găsit în mod neaşteptat.

— Hmm, rămase tata pe gânduri, auzind întâmplarea. M-am confruntat şi eu cu o situaţie inexplicabilă azi-dimineaţă. Când am vrut să mă încalţ, nu mi-am găsit decât un singur pantof. L-am căutat peste tot şi gata să renunţ când l-am zărit, în cele din urmă, în coşul de gunoi din baie. Cum credeţi că a ajuns acolo? întrebă tata. L-a pus cumva una din voi, fetelor?

— Nu, tată, răspunseră copilele în cor.

— Hai să ne plecăm capetele la rugăciune, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru mâncare şi să-L rugăm să rezolve El aceste încurcături, le îndemnă tata. Mai târziu, mama rămasetrează o bucată de noapte, ca să-l legene pe micuţul Dany ce se tot foia agitat. Deodată, auzi un foşnet şi o zări cu surprindere pe Krista, îndreptându-se către bucătărie.

Curioasă, mama se duse după ea. Ceea ce văzu o făcu să zâmbească. Krista luă sticlagoală a lui Dany, o puse în cutia pentru pâine şi se duse din nou la culcare. Mama ştia că Dumnezeu răspunsese rugăciunii lor de la masa de prânz.

În dimineaţa următoare, când mama le spuse fetelor ce se întâmplase, lui Krista nu-i venea să creadă.

— Poftim?! exclamă ea, surprinsă. Mama, cum aş fi putut pune sticla în cutia de pâine, dacă nu-mi amintesc nimic?

— Se numeşte somnambulism, explică mama. Este posibil să umbli şi chiar să

vorbeşti şi, totuşi, să fii în continuare adormită, încât să nu mai ştii sau să nu-ţi mai aduci aminte ce-ai făcut. Cred că aşa a dispărut desenul tău cu ponei sau pantoful lui tata. Nu e vina ta pentru ceea ce ţi se întâmplă în timp ce dormi, dar va trebui să facem o programare la domnul doctor Smith să vedem dacă are vreo soluţie pentru această problemă. Între timp, încercăm să găsim nişte clopoţei pe care să ţi-i legăm de gleznă. Dacă clinchetul clopoţeilor n-o să te trezească pe tine, cel puţin mă va trezi pe mine şi o să mă asigur în felul ăsta că te întorci în pat în siguranţă, îi spuse mama zâmbind lui Krista.

— Poate de acuma lucrurile o să rămână acolo unde le punem.

— Mă bucur că Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre. Putem să-I mulţumim chiar acum? întrebă fetiţa.

— E o idee minunată. Hai să ne rugăm! încuviinţă mama în timp ce își plecau capetele.

De ce tocmai Stephen şi-a rupt piciorul

La răsărit, zorile se iveau şterse. Stephen se bucura să vadă că vine dimineaţa pentru că noaptea fusese lungă. De ce trebuie să mi se întâmple mie asta? îşi spuse el cârtitor. Şi oare cât mai durează să mi se vindece piciorul? Doctorul a recunoscut că nici el nu ştia răspunsul.

— Ar putea să dureze câteva luni, a spus acesta. Pur şi simplu, nu pot să-ţi promit că se va vindeca repede. O să fie nevoie de ceva timp ca cele două fracturi grave să se vindece.

Stephen a stat în spital timp de trei zile. Apoi, medicul specialist i-a spus:

— O să te las să mergi acasă şi o să ne asigurăm că, cel puţin în prima săptămână, o să ai un pat de spital şi un scaun cu rotile.

Ce bucuros era Stephen că poate sta acasă! Şi totuşi, viaţa îi părea sumbră. Nu pot merge la şcoală şi, de fapt, nu pot să fac nimic. Viaţa nu este dreaptă! De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?

Valul de gânduri negre a continuat să-I inunde mintea. Apoi gândul i-a zburat la colegul său de clasă, Lloyd. Întotdeauna face şotii şi-i dă bătaie de cap învăţătoarei. Dar el nu se îmbolnăveşte niciodată... şi nu i se întâmplă nimic. Pur şi simplu, nu este drept! De ce nu i s-a întâmplat lui acest accident groaznic de patinaj?

Stephen se agită din cauza durerii. Era din nou timpul să ia un calmant, dar nu vroia să-i trezească pe părinţi. Oricum, ei urmau să se trezească imediat. Afară se lumina din ce în ce mai mult. Stephen ştia că părinţii lui erau aproape extenuaţi din cauza drumurilor la spital. Aşa că nu dorea să-i deranjeze dacă nu era absolut nevoie. În cele din urmă, auzi paşi. Tatăl apăru tiptil în pragul camerei de zi.

— Te-ai trezit deja, Stephen? şopti el.

— Am nevoie de o pastilă pentru durere, murmură Stephen. Mă doare tare când medicamentul nu-şi mai face efectul.

Tatăl său luă în grabă cutiuţa cu pastille din dulapul cu pahare, acolo unde copiii mai mici nu puteau ajunge.

— Îmi pare rău că încă te mai doare aşa de tare, spuse tata cu blândeţe. Trebuia să mă chemi.

— Ştiu, dar şi tu ai nevoie de odihnă, răspunse Stephen. Băiatul îşi înghiţi pastila şi îl rugă pe tata să-i aranjeze pernele care îi susţineau piciorul rupt. Apoi Stephen începu să spună:

— Pur şi simplu, încă nu pot înţelege de ce mi s-a întâmplat asta. Lui Lloyd nu i se întâmplă niciodată nimic. Şi totuşi, este cel mai obraznic băiat din şcoală.

— Vrei să spui că îţi doreşti ca Lloyd să fi suferit în locul tău? îl întrebă tatăl. Stephen, ştii că nu aşa ar trebui să simţi. Ar trebui să-i iubeşti pe ceilalţi şi să fii bun cu ei şi, cu siguranţă, să nu le doreşti să li se întâmple vreun rău, chiar dacă crezi că merită.

Tata amuţi pentru un timp. Apoi continuă:

— Noi ştim că Dumnezeu trimite ploaia şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. El îi iubeşte pe toţi oamenii şi nu se poartă urât cu cei care nu Îl respectă. El vrea să-L iubim, dar nu ne forţează. Tatăl căzu pe gânduri. Şi Stephen medita.

— Dar tot nu pot să înţeleg de ce a permis Dumnezeu să mi se întâmple asta mie, spuse el în cele din urmă.

— Dumnezeu face toate lucrurile bune, îi reaminti tatăl. Pentru că Adam şi Eva au ales să nu-L asculte pe Dumnezeu în Grădina Edenului, păcatul a intrat în lume. Acest lucru a schimbat totul. Din acel moment, destinul omului este brăzdat de suferinţă, necaz şi multe încercări. Dar Dumnezeu este încă bun şi iubitor. Puteai să te loveşti mult mai grav. Şi chiar dacă ţi se pare că durează la nesfârşit, totuşi, Dumnezeu este bun şi te vindecă. Nici nu se pune problema să rămâi invalid pentru restul vieţii, ca unchiul Elmer. Tatăl făcu o pauză, apoi spuse: E vremea să merg în grajd şi să fac treabă, iar tu să-ţi numeri binecuvântările. Stephen încuviinţă cu capul, în timp ce tata ieşi.

Curând, durerea îl mai lăsă, iar Stephen a putut să se odihnească. Erau aşa de multe lucruri pe care nu le înţelegea pe deplin, însă ştia sigur un lucru: avea multe motive pentru care să fie mulţumitor. Răsuflă din greu, îşi închise ochii şi începu să se roage: Tată ceresc, iartă-mă pentru gândul meu nerăbdător. Am aşa de multe de învăţat. Ajută-mă să-mi duc crucea fără să mă plâng. Fii şi cu Lloyd, iar pe mine ajută-mă să am o atitudine bună faţă de el. În Numele lui Isus. Amin.

          Stephen se întinse pe pat în linişte. Deşi nu ştia de ce lui i s-a întâmplat acest accident, îi mulţumea Tatălui pentru că l-a ajutat să-şi găsească pacea. Şi mai ştia că lista lui de binecuvântări urma să fie mult mai mare decât se gândi iniţial.

Planul lui Dumnezeu

În timp ce Nathan se dădea în leagăn, la umbra copacului, soarele apunea. Băiețelul ascultă absorbit țârâitul greierilor din iarbă, până când leagănul se opri cu totul. Apoi sări din leagăn și o luă la fugă spre casă, țopăind ca o minge pe treptele din față. Se opri însă brusc, când văzu expresia gravă de pe chipul părinților lui, așezați în leagănul de pe terasă. Mama plângea.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Nathan, așezându-se între ei.

— Tocmai ne-a sunat bunica, explică tatăl, să ne spună că verișorul tău, Dale, a murit în această după-amiază.

Nathan se uită mirat la tatăl lui.

— Dar nu vreau ca Dale să moară, protestă băiețelul. Are cinci ani, exact ca mine. Îmi place să mă joc cu el.

— Știu, răspunse tata. Tuturor ne era drag Dale și nimeni n-ar fi vrut ca el să moară. Dar Dumnezeu a avut alte planuri pentru el, iar planurile Sale sunt cele mai bune, chair și atunci când nu le înțelegem.

Pentru câteva clipe se așternu tăcerea, apoi Nathan întrebă:

— Cum a murit?

— Unchiul John lucra în curtea grajdului, iar Dale s-a cățărat pe o poartă ca să-l privească, îi explică tata. Dar poarta era foarte veche, șubredă și grea și s-a prăbușit peste Dale. Au chemat o ambulanță, continuă tata, care a ajuns foarte repede. L-au dus la spital, iar de acolo doctorii l-au trimis cu un elicopter la alt spital, dar, în elicopter, Dale a murit.

Ochii lui Nathan se umplură de lacrimi. Acum n-o să se mai poată juca niciodată cu Dale.

— De ce n-au putut doctorii să-l facă bine?

— Doctorii pot ajuta în multe feluri, răspunse tata. Dar nu întotdeauna. Uneori nu mai pot face nimic pentru a salva viața unei persoane. Dumnezeu ar fi putut să-l vindece pe Dale, dar a avut alte planuri.

— A fost planul lui Dumnezeu să-l ia pe Dale în cer? întrebă Nathan, uitându-se spre văzduhul azuriu.

— Exact, răspunse mama zâmbind. Îngerii l-au dus în cer, iar el este fericit acum, în prezența lui Dumnezeu.

— Sunt fericit că Dumnezeu va avea grijă de el în cer, spuse Nathan. E mult mai bine decât să fie rănit și să stea în spital.

— Da, aprobă mama. Iar cerul este chiar mai bun decât cele mai plăcute momente în care v-ați jucat împreună.

— Ne va fi dor de el, spuse, blând, tata. Și trebuie să ne rugăm mult pentru familia unchiului John pentru că vor fi triști o vreme. Putem însă aștepta cu nerăbdare clipa în care Isus va veni să ne ia la cer. Atunci vom fi toți acolo unde este Dale.

Cerul se întunecase de-a binelea. Nathan se uită la stelele care scânteiau feeric. Acolo sus, mai departe chiar decât stelele pe care le vedea, se afla Dale, verișorul lui. Era cu Dumnezeu și cu îngerii, pentru totdeauna fericit și sănătos.

Râzi! E amuzant!

— În weekend-ul ăsta părinţii mei merg în Pennsylvania! spuse Veronica. Aşa că rămân acasă singură cu Vanessa.

— Ba nu-i adevărat! râse Azalea, colega Veronicăi. Nu poţi să rămâi singură dacă o să fie şi Vanessa cu tine!

— Ei, ştii ce vreau să spun... Şi nu e amuzant deloc!

— Ba e comic, insistă Azalea. Dar nu o să râd dacă te deranjează. Azalea se îndreptă spre sala de clasă, iar Veronica o urmă.

— Nu înţeleg ce e aşa de nostim, bombăni ea. A fost doar o greşeală.

Pe nesimţite, afară se făcu rece – chiar înainte de a doua pauză. Când Veronica ridică capacul băncii sale care scârţâia, radiera căzu de pe bancă şi se rostogoli sub masă. Veronica oftă şi se aplecă s-o ridice. Dar dădu cu capul de masă.

— Au! strigă ea – chiar dacă nu era grav. Toţi îşi ridicară capetele cu mirare.

— Ai păţit ceva, Veronica? întrebă sora Rose.

— Nu! Veronica se grăbi spre banca ei, ruşinată. Câţiva copii chicotiră, iar Gary râse cu voce tare, mai mult ca să o supere.

— Nu e de râs! izbucni ea. De ce toată lumea râde aşa de mult de mine?

Ţârrr! A venit pauza. Veronica îşi puse cărţile în bancă, asigurându-se că a pus şi radiera. Apoi ieşi afară în urma colegilor din clasa a treia şi a patra. Imediat se încinse un joc vioi de-a prinselea.

— Veronica! Ajută-mă să-l prind pe Gary! strigă Bethany. Veronica o luă la fugă de-a lungul aleii. O, nu! Iar mi se dezleagă şiretul, se gândi ea. Dar nu pot să mă opresc acum. Însă, un minut mai târziu, ea îşi dorea să se fi oprit – pentru că pantoful îi ieşi dintr-o dată din picior şi zbură în aer.

— Mi-a sărit pantoful! exclamă ea supărată.

— Pantoful tău! ţipă Gary.

Veronica îl recuperă repede şi îi aruncă o privire răutăcioasă lui Gary, care continuă să râdă. În cele din urmă spuse:

— Nu e de râs!

Gary zâmbi îndelung.

— Râzi! zise el apoi. Este comic. Ţi-a sărit pantoful din picior!

— Ce s-a întâmplat? întrebă sora Rose şi se opri lângă cei doi.

— Pantoful Veronicăi a zburat, iar ea a strigat: Mi-a sărit pantoful! explică Gary. Este comic, dar ea nu vrea să râdă.

Un zâmbet apăru în colţul gurii sorei Rose.

— Nu-i rău să râzi puţin, zise ea. Dar ce-I prea mult, e prea mult!

— Bine... Gary se îndepărtă şi încercă din răsputeri să nu râdă.

— Veronica, spuse sora Rose încet. Dacă ai învăţa să râzi când faci vreo greşeală, nu ai mai fi aşa de frustrată când ceilalţi se distrează pe seama ta. Încercă totodată să fii mult mai atentă.

— Dar nu a fost prea frumos când Gary a râs aşa de mult şi tare, protestă Veronica.

— Aşa-i! Gary trebuie să înveţe să nu mai râdă aşa de mult. Dar tu trebuie să înveţi să zâmbeşti când se întâmplă ceva neplăcut. Smerenia te poate ajuta să nu te mai simţi aşa de jignită când ceilalţi râd. Sora Rose zâmbi încurajator. Încearcă şi vezi ce se întâmplă!

— Bine, însă sper că n-o să se mai întâmple nimic azi.

Dar ceva tot s-a întâmplat.

— Copiii din primul rând pot merge să-şi ia prânzul! anunţă sora Rose la sfârşitul orelor.

Veronica se grăbi spre raftul cu pacheţelele cu mâncare, dar scăpă pacheţelul ei pe podea – bineînţeles, fără să vrea. Veronica privi dezamăgită în gol. În spatele ei auzi câteva chicoteli. Apoi îşi aminti de discuţia avută; râse pe înfundate şi zâmbi către Azalea, care se aplecă să o ajute pe prietena ei să strângă resturile prânzului împrăştiat.

Hrănindu-i pe îngeri

— Mama, șopti precipitată Esther.

— Da? întrebă mama într-un fel care însemna: Ce dorești?

— E un om la ușă. Are o cușcă cu o pisică mare în ea, spuse în șoaptă Esther.

Mama își scoase mâinile din apa în care spăla vasele, le șterse de șorț și se îndreptă spre ușă.

— Bună ziua, îl salută ea pe bărbatul ce aștepta în fața ușii. Cu ce vă pot ajuta?

— Ați putea să-mi dați ceva de mâncare? întrebă omul politicos.

— Desigur, răspunse mama. Luați loc pe verandă până vă pregătesc ceva.

— Mulțumesc, doamnă, îi spuse străinul zâmbind. Nu vă supărați.

Mama închise ușa și se duse la dulapul din bucătărie.

— Du-te în beci și adu-mi un borcan cu supă de legume, îi ceru ea lui Esther.

— E un om fără adăpost? întrebă Esther când văzu că mama scoate farfuriile pe care le păstra special pentru a servi în ele mâncare oamenilor străzii ce le băteau la ușă din când în când.

— Da, răspunse mama.

— Nu știam ce vrea să facă, să-și vândă pisica sau altceva, chicoti Esther în timp ce deschidea ușa de la beci. Niciodată n-am mai văzut un om al străzii cu o pisică după el.

— Oamenii aceștia care umblă din loc în loc toată ziua ajung să se simtă uneori singuri, spuse mama în timp ce ungea cu unt două felii groase de pâine coaptă în casă. O pisică poate fi o companie foarte bună.

Esther o ajută pe mama să pregătească un prânz foarte consistent pentru omul ce aștepta pe verandă. Puseseră pe tavă un castron cu supă fierbinte, un sendviș cu brânză și salam, un bol cu sos de mere, două fursecuri, un pahar cu apă și o ceașcă de cafea fierbinte.

— De ce faci asta? întrebă Esther când mama luă smântâna de pe borcanul cu lapte și o puse într-un păhărel, lângă ceașca de cafea.

— Poate o să vrea niște smântână în cafea, explică mama.

— Dar nouă nu ne dai voie să smântânim laptele, protestă Esther. De ce i-o dai unui om al străzii?

— S-ar putea să fie un înger, spuse mama.

— Înger? izbucni fetița. Oamenii străzii nu sunt îngeri.

— De unde știi? întrebă mama. Îngerii pot lua înfățișarea unor oameni obișnuiți. Într-o zi, trei îngeri au venit în vizită la Avram. El și Sara le-au pregătit o masă foarte gustoasă. Avram și Sara nu au știut că hrănesc niște îngeri până când aceștia au terminat de mâncat și i-au anunțat că au un mesaj de la Dumnezeu. Păreau oameni cu totul obișnuiți.

— Poate e așa, admise Esther. Dar îngerii nu cară cu ei pisici.

— Ba ar putea, dacă ar vrea, spuse mama chicotind amuzată. Biblia ne cere să avem grijă de străini pentru că uneori se poatenîntâmpla să fie îngeri. I s-a întâmplat lui Avram și ni se poate întâmpla și nouă. Așa că, atunci când un om al străzii îmi bate la ușă, îmi place să-i dau cea mai bună masă pe care o pot pregăti în grabă.

— Ar trebui să-i placă asta, spuse Esther aprobator.

— Uite, spuse mama strecurând un pliant sub farfuria pe care așezase sendvișul. Eu iau tava, iar tu aduci paharul cu apă.

— Poftim, domnule, spuse mama, întinzându-i tava omului ce stătea pe verandă.

— Mulțumesc din toată inima, răspunse el, punându-și tava pe genunchi. Vă sunt îndatorat.

— Nu aveți pentru ce. Poftă bună! îi ură mama.

Esther puse paharul pe tavă și o urmă pe mama în casă. Se apropie de o fereastră de unde îl putea vedea pe omul străzii.

— Mama, strigă ea uimită, omul acesta a luat salamul din sendviș și i l-a dat pisicii. Și acum îi dă și smântâna. Pisica linge smântâna direct din pahar.

— Hmm, spuse mama strâmbând din nas. O să spăl paharul cu apă fierbinte și clor.

— Dar, mama! protestă fetița. Îi dă pisicii cele mai bune lucruri de pe tavă.

— Trebuie să-și hrănească și pisica cumva, spuse mama.

— Trebuia să-i fi dat lapte obișnuit, continuă Esther. Dacă aș fi știut că o să-i dea smântâna pisicii…

— Esther, o întrerupse mama pe un ton mustrător, mâncarea aceea nu ne mai aparține nouă. I-am dat-o lui, deci poate să facă ce vrea cu ea. Nu-l mai pândi atâta și vino să ștergi vasele astea.

Esther plecă de la fereastră și luă un prosop de vase. Când bărbatul bătu din nou la ușă, mama îi luă tava din mână și îi ură drum bun.

— Nu a fost un înger, spuse Esther uitânduse în urma bărbatului care se îndepărta pe alee, cu pisica în cușcă.

— Nu am spus că este, spuse mama. Dar a păstrat pliantul. Poate o să-l ajute să-L găsească pe Dumnezeu sau o să-I hrănească sufletul. Noi putem să arătăm dragostea lui Dumnezeu hrănindu-i pe cei flămânzi.

—    Pe cei flămânzi și pisicile lor, spuse Esther zâmbind.