Învățare Măgărița Vorbitoare

Prorocul Ilie

AI NEVOIE DE: flanograf

           Ilie și împăratul cel rău

Trăia odată un împărat în Israel. Îl chema Ahab. Era un împărat tare rău. Soția lui, pe care o chema Izabela, era și mai rea decât el. Ei locuiau într-un palat frumos, în țara Israel. Ei erau împăratul și împărateasă poporului lui Dumnezeu. Dar ei nu făceau poporul fericit. Din contră, îl făceau nefericit. Stii tu ce făceau? Ei ziseră: "Noi nu-l mai iubim pe Dumnezeu, vrem un alt Dumnezeu." Și făcură o statuie, numind-o Baal. Ei spuseră: "Iată Dumnezeul nostru!"

Îngenunchiară și se rugară la statuie. Chemară preoți să aducă jertfă statuii. Ei spuseră oamenilor: "Și voi trebuie să vă rugați chipului. Trebuie să-l uitați pe Dumnezeu."
Așa făcură aproape toți oamenii din Israel. Ei se gâandeau: "Dacă o spune împăratul, trebuie să fie bine." Îngenunchiară în fața statuii și îl uitară pe Dumnezeu. Dar acum nu mai erau fericiți. Căci cine îl uită pe Dumnezeu nu mai poate fi fericit. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să-l uite. Și nu după mult timp veni și pedeapsa.

Într-o zi împăratul Ahab era în palatul său. Statea pe tronul său de aur, mulțumit de sine.  Deodată se deschise ușa și un străin intră. Arăta foarte sărac. Purta o haina lungă, cenușie și la mijloc era încins cu un cordon de piele. Dar nu era intimidat de frumusețea palatului.

Se uită țintă la împărat și zise: "Eu sunt Ilie, profetul, servitorul lui Dumnezeu. Dumnezeu m-a trimis ca să-ți spun ca te va pedepsi, din cauza păcatelor tale. Iată care va fi pedeapsa: nu va mai ploua și noaptea nu va mai cădea roua, până când Eu voi vorbi iarăși." Apoi Ilie se întoarse și plecă. O clipă se făcu liniște în palat. Împăratul și servitorii săi erau speriați de acest străin și de cele spuse de el. Dar apoi începură să râdă și să zica: "Ha, ha, ce nebun! Ca și cum el ar opri norii să aducă ploaie." Dar zilele trecură și nu ploua. Trecură săptamâni și tot nu ploua. În fiecare zi soarele stătea pe cer, arzând pământul. Și totul se usca pe pământ. Iarba se usca. Florile se veștejiră. Frunzele căzură de pe pomi. Grâul se usca pe câmp. Ori, oamenii au nevoie de grâu ca să facă pâine. Și cum nu mai aveau pâine de mâncat, sufereau de foame.

  

Atunci i se facu tare frică împăratului, căci văzuse ca Ilie spusese adevărul. El strigă: "Ilie e de vină de toate acestea. El ne-a adus nenorocire. Aduceți-l aici pe Ilie. Căutați-l peste tot." Soldații lui Ahab străbătura țara în lung și în lat. Dar pe Ilie tot nu-l găsira. Iar nici ploaia nu venea!

Știi tu unde era Ilie?

Undeva în mijlocul munților curgea un pârâu. Ilie era lângă acest râu, între munți. Acolo îl ascunsese Dumnezeu, departe de împăratul acela rău. Acolo Ilie găsise un loc sigur. Soldații nu-l puteau găsi căci Dumnezeu veghea asupra lui. Noaptea dormea Ilie într-o peștera. Când îi era sete bea apă din pârâu.

Nu suferea nici de foame, căci în fiecare dimineață și în fiecare seara, Dumnezeu îi trimetea ceva de mancare.

Știi tu cine îi aducea mâncarea? Corbii! Niște păsări mari, negre. În fiecare dimineață veneau cu câte o bucată de pâine sau de carne în cioc și le lăsau să cadă lângă Ilie.

Și reveneau în fiecare seara cu ciocul plin de pâine și carne. Căci Dumnezeu spuse corbilor să aibă grijă de Ilie. Poporul Israel suferea de sete și de foame pentru că l-au uitat pe Dumnezeu.

Dar Ilie avea destul de mâncat și de băut, pentru că rămăsese un servitor credincios lui Dumnezeu.

 

Ilie la femeia străină

Ilie rămase mult timp în munți, lângă pârâu. Acolo avea un ascunziș bun, unde nu-l puteau găsi soldații împăratului. Avea destulă mancare, căci corbii îi aduceau pâine și carne.

Dar în cele din urma trebui să plece de acolo, căci apa nu mai curgea, căci pârâul secase. Dumnezeu îi spuse lui Ilie să se ducă într-o țara îndepartată; și acolo se va îngriji Dumnezeu de el.

Ilie porni deci la drum. După o călătorie lungă ajunse în țara aceea îndepartată, la poarta unui oraș. Lui Ilie îi era sete și foame, din cauza lungii călătorii. Deodată văzu Ilie o femeie care ieșea din oraș. Ea mergea sub pomi și strângea frunze. Avea deja o grămadă întreagă.

Ilie o întrebă: "Vrei să-mi aduci puțină apă? Așa mi-e de sete!" Femeia vru să facă așa ceva. Ilie îi spuse: "Adu-mi și o bucată de pâine, căci tare mi-e foame!"

Dar femeia dădu din cap și zise: "Nu, domnule, așa ceva nu pot face. Nu mai am pâine, crede-mă. Am doar un pumn de făină într-o oală și câteva picături de ulei într-un ulcior. Aceasta este totul. Am cautat niște crengi ca să fac un foc și cu puținul ulei care îmi mai rămâne voi putea face o turtă, pentru fiul meu și pentru mine. Iar după aceea nu vom mai avea ce mânca. Va trebui să murim."

 Ce trist suna aceasta! Dar Ilie nu era deloc trist. El zise: "Du-te numai acasă și coace turta, așa cum ai zis și adu-mi-o mie. Vei putea să mai coci una și pentru tine și pentru fiul tau. Va rămâne destul, căci așa vorbește Domnul: "Făina nu va scădea din oala și nici untdelemnul din ulcior nu se va împuțina" Și vom mânca împreună de acolo, până ce va veni ploaia și va fi iarași pâine."

Ce cuvinte ciudate erau acestea. Dar femeia îl crezu pe Ilie pe cuvânt! Se duse la ea și aprinse focul. Luă mâna de făină și picăturile de ulei și făcu o turtă. Copilul ei stătea și se uita la ea cu multa poftă. Și deodată... îi veni mamei să cânte de bucurie. Închipuie-ți ca era din nou faină în oală și ulei în ulcior. Cine le umpluse iarași? Femeia o știa bine. Dumnezeu făcuse aceasta. Era un miracol foarte mare. Femeia continuă să coacă. Prima turta fu pentru Ilie. A doua pentru copilul său. A treia pentru ea însăși. Putea face câte avea nevoie. În fiecare zi. Ilie rămase să locuiască la ea. Și în fiecare zi facea turte pentru toți trei, câte vroiau.

Dar într-o zi se întâmplă ceva foarte trist. Băiatul se îmbolnăvi. Răsufla greu și în cele din urmă nu mai răsuflă deloc. Baiatul murise. Mama era foarte tristă. Se așeză cu copilul în brațe. Îl striga pe nume, dar copilul n-o mai auzea. Copilul ei era mort. În curând trebuia să fie îngropat și atunci avea să fie pentru totdeauna desparțită de el. Lui Ilie îi fu tare milă de această femeie.

El îi zise: "Dă-mi mie copilul." Luă copilul mort din brațele mamei, îl duse în camera sa și îl puse pe patul său. Apoi îngenunchie. Se gândi: "Dumnezeu a îngaduit ca acest copil să moară; Dumnezeu poate să-i redea viața." Apoi se ruga fierbinte: "Doamne Dumnezeul meu, redă viata acestui copil." Se ruga astfel de mai multe ori. Și Dumnezeu ascultă rugaciunea servitorului său. Și după câtva timp copilul începu din nou să respire. Deschise ochii și ridică capul. Ilie îl luă bucuros în brațe și îl duse repede la mama să. "Iată, fiul tău trăieste", strigă el.

Femeia aproape ca nu putea crede, dar totuși era adevărat. Copilul întindea mâinile spre ea. Copilul a fost smuls de la moarte! Femeia plângea de bucurie. Ea îi spuse lui Ilie: "Acuma știu că ești un mare profet, servitorul Dumnezeului celui viu!"

Și acum știa și mai bine ce bun era Domnul cu el.

Botezul lui Isus

Text biblic:  Matei 3: 1—17  

           AI NEVOIE DE: Biblie, flanograf

           CUM PROCEDEZI: Cauți imagini în flanograf cu Isus, Ioan , râu, mulțimi etc, și în timp ce povestești, pui imaginile pe panou.

Mai știi tu cine era Ioan? Adu-ți aminte de preotul acela bătrân care primise o veste așa de minunată din partea Domnului. El era în templu și deodata veni un înger, care îi spuse că el și soția sa vor avea un copil. Și totul se întamplă întocmai.

Pe omul acela bătrân îl chema Zaharia. Pe soția sa o chema Elizabeta.
Iar pe copilul lor îl chema Ioan.

Îți mai aduci aminte ce trebuia să facă Ioan mai târziu? El trebuia să-i anunțe pe oameni că va veni Mantuitorul. El trebuia să se facă servitorul Mantuitorului. Și când Ioan se făcu un băiat mare, tatăl său îi povesti toate acestea. Ioan dorea mult să fie servitorul Mântuitorului. El voia să lucreze pentru El.

Dar ce trebuia să faca? Ioan tare voia să stie aceasta. Dar tatăl său nu i-o putea spune. Singur Dumnezeu o știa. De aceea când Ioan se facu mare, plecă din casa părintească. Se duse în pustie, acolo unde nu mai locuia nimeni. Acolo nu sunt decât dealuri, pietre și nisip.

Dar Dumnezeu era și în pustiu. Dumnezeu este pretutindeni. Ioan era acolo doar cu Dumnezeu. El asculta de fiecare cuvânt pe care i-l spunea Dumnezeu. Ioan n-avea casa acolo. El locuia într-o peștera. Nu se putea cumpăra nici pâine acolo. Când îi era foame lui Ioan, căuta lăcuste. Lăcustele de acolo se puteau mânca. Câteodată găsea câte un stup de albine sălbatice, cu miere. Și mierea se putea mânca. Ea avea un gust foarte bun și dulce. Lăcustele și mierea îi ajungeau ca să se hrănească. Nu-i trebuiau lui Ioan nici haine frumoase. El avea doar o haină lunga, cenușie. Aceasta o lega la mijloc cu o curea de piele.

Ioan rămase mult timp în pustia liniștită. Acolo Dumnezeu îi spuse tot ceea ce trebuia să stie pentru îndeplinirea operei Sale. Îi spuse lui Ioan, că Mântuitorul avea să devină impărat. Dar nu un împărat obișnuit, ci un împărat ceresc.

Nu un împărat războinic care să aducă razboi, ci un împărat care să aducă pace. Împărăția Sa se va numi: "Împărăția Cerurilor". Cine va face parte din aceasta împărăție? Toți cei ce vor să-l iubească pe Mântuitorul. Toți cei ce nu vor să mai facă raul. Ei trebuie să se pocăiască și să devină alți oameni. Oameni mai buni. Dumnezeu îl învăță aceste lucruri pe Ioan.

Și în sfarșit Domnul îi spuse: "Ioane, a sosit momentul. Întoarce-te la oameni și spune-le că împărăția cerurilor este aproape." Atunci Ioan se duse la Iordan. Acesta e o apă mare. Toti oamenii care mergeau la Ierusalim trebuiau să treacă pe acolo.

 Ioan stătea aproape de Iordan, cu capul descoperit, în haina sa lungă. El striga: "Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor este aproape." Oamenii se opreau ca să asculte. Veneau din toate părțile.

"Pocăiți-va," striga el "căci vine Mântuitorul. El nu va mai întârzia mult."

Oamenii erau tare fericiți, căci ei îl așteptau pe Mântuitorul de mult timp. Dar în același timp erau îngroziți, căci făcuseră atâtea rele. Ei se duceau la Ioan și îi spuneau: "O, Ioane, ne este frică de Mântuitorul. Căci suntem oameni răi și neascultători. Nu se va mânia Mântuitorul pe noi?"

Ioan le zise: "Vă pare rău de păcătele pe care le-ați facut? Și vreți să vă dați osteneala să deveniți oameni mai buni?" Da, aceasta voiau oamenii. "Atunci, Mântuitorul nu va mai fi mâniat pe voi," răspunse Ioan. "El vă va ierta păcatele voastre și inimile voastre vor fi iarăși vesele."

Și apoi Ioan făcu ceva, că să-i învete pe oameni, că Dumnezeu vrea să le dea o inimă curata.
Le ceru oamenilor să intre în apă și îi boteză. Îi cufunda o clipă în apă. Și aceasta voia să spună: "Așa cum apa vă spală corpul, Dumnezeu poate să vă spele și inima voastră și să vă spele păcatele."

Oamenii întelegeau foarte bine. Ei, toți voiau să fie botezați, căci toti voiau să aibă o inimă curată. Și îl iubeau mult pe Ioan.

Dar, când veneau oameni cărora nu le părea cu adevărat rău de păcatele lor nu-i boteza. El se supăra și le spunea adevărul în față: "Plecați de aici," striga el, "oameni fățarnici! Vă faceți că-l iubiți pe Dumnezeu, dar nu-i adevarat. Vă faceți că inima voastra este curată, dar, ea este neagră de păcate."

Oamenii îl iubeau mult pe Ioan din cauza curajului său. Ei ziceau: "Poate că el este Mântuitorul?" Dar, când Ioan auzi aceasta, se sperie. El strigă: "Nu, eu nu sunt Mântuitorul. Eu sunt doar servitorul său. Să nu mai spuneți niciodată așa ceva! Mântuitorul este mult mai mare decât mine. El va veni în curând."

Și după scurt timp, iată că se împlinește ceea ce anunțase Ioan: Mântuitorul vine.
Isus se duse la Ioan, la malul apei Iordanului. Și când îl vazu Ioan venind, tare se umplu de bucurie. Căci Isus era Mântuitorul. Ioan o știa foarte bine. Dar, Isus îi spuse ceva ce el nu înțelese deloc. Îi spuse, că dorea ca și El să fie botezat, așa ca și ceilalți oameni. Dar aceasta nu era necesar! Nu era inima lui Isus curată? El nu făcuse niciodată nici un rău! Ioan dădu din cap. Nu, el nu voia să-l boteze pe Isus!

Dar, Isus îi spuse că aceasta trebuia să se întample așa.

"Dumnezeu însuși o vrea," spuse el.

"Tu trebuie să mă botezi Ioane!"

Atunci intrara împreună în apa Iordanului și Isus fu botezat, exact ca și ceilalți oameni care aveau o inimă rea. Și când Isus ieși din apă, se întâmplă un lucru minunat.

Cerul se deschise și o voce strigă: "Acesta este fiul meu preaiubit."

Apoi zbură ceva deasupra capului lui Isus, ceva care semana cu un porumbel alb; era Duhul Sfânt. Atunci Ioan fu sigur că Isus era Mântuitorul, care a venit ca să-i facă pe oameni fericiți.

Și după ce plecă Isus, Ioan spuse oamenilor: "Pocăiți-va, căci împărăția cerurilor a venit!" El se gândea: În curand imi voi fi sfârșit lucrarea. Acum oamenii vor trebui să meargă la Isus să-l asculte pe El. Pe mine trebuie să mă uite, căci eu sunt doar un servitor de al Lui. Și apoi Isus este împăratul. Pe El n-au voie să-l uite niciodată!

Învățare Potolirea furtunii

CUM PROCEDEZI: În timp ce povesteşti copiii fac semne la anumite cuvinte

           Povestea pe care o să vi-o spun este uimitoare… Ştim că Domnul Isus avea 12 oameni mai apropiaţi de El, numiţi ucenici sau apostoli, care erau mai tot timpul cu El. Şi ei mergeau împreună cu Isus  când El mergea şi predica, când îi vindeca pe oameni sau atunci când îi învăţa. Şi ei cunoaşteau bine învăţăturile lui Isus, căci mereau era cu Învăţătorul lor, cum îl numeau. Şi una dintre învăţăturile lui Isus era nu te teme de nimic, păstrează-ţi calmul atunci când treci prin situaţii grele. Dacă eşti bland, vei fi fericit.

Şi a venit ziua când ucenicii puteau pune în aplicare învăţătura : Păstrează-ţi calmul! Ca povestea mea să prindă viaţă, o să vă rog să mă ajutaţi. Vreţi să mă ajutaţi? În poveste este vorba despre o furtună.

Vânt – şuierăm ca vântul

Valuri – mişcăm mâinile

Tunet – BUM!

Ploaie – pic…pic…pic

Isus şi ucenicii erau obosiţi după o zi întreagă de umblat. Era seara, şi vroiau să treacă pe celălalt mal al lacului. Şi s-au urcat într-o barca. Barca plutea pe apă, şi valurile erau liniştite. Vântul sulfa încetişor şi împingea barca pe lac. Dar când ajunseră în mijlocul mării totul se schimbă. Cerul s-a întunecat şi stelele au dispărut. Ploaia a început să cadă încetişor. Vântul a început să bată mai tare…În acest timp ucenicii încercau să se adăpostească de ploaie, dar Isus nici habar nu avea de ploaie: dormea. Ploaia a început să fie mai puternică, şi vântul şi mai puternic, şi o lumină s-a văzut pe cer, era un fulger, iar apoi un tunet puternic a zguduit liniştea…Isus tot dormea…Ucenicii au început să se sperie, căci valurile deveniseră agitate, vântul era din ce în ce mai puternic…Şi din nou alt tunet s-a auzit. Era o adevărată furtună. Valurile se ridicau deasupra corabiei, şi aveai impresia mai puţin şi barca o să se scufunde. Vântul sulfa cu putere şi tunet după tunet se auzea. Ucenicii erau legănaţi dintr-o parte într-alta şi erau foarte speriaţi…şi spaima lor creştea când vedeau că Isus nu avea nici o treabă - dormea liniştit.

Dar ei nu mai putea de frică. S-au dus la El şi i-au spus: Învăţătorule, ajută-ne că o să ne înecăm! Şi Isus s-a trezit. A văzut valurile spumegând şi venind peste barcă, a auzit vântul care şuiera puternic, şi a auzit tunetele înspăimântătoare. Şi El i-a întrebat: De ce vă este frică? Doar nu o să vă las să vă înecaţi. Apoi s-a ridicat în picioare şi s-a uitat sever la valuri şi la vânt şi a zis: Taci! Fără gură!

Şi dintr-o dată s-a făcut linişte de tot. Vântul nu mai sufla, doar adia blând. Valurile nu mai îndrăzniră să lovească barca, ci s-au liniştit complet. Vântul şi valurile l-au ascultat pe Isus.

Ucenicilor li s-a făcut ruşine, pentru că nu au ştiut cum să se comporte pe vreme de furtună. În loc să se încreadă în Isus, s-au panicat şi au început să ţipe de frică. Şi atunci ei au realizat că dacă Îl avem pe Isus cu noi, nu trebuie să ne temem, ci trebuie să rămânem calmi.

Învățare Iona în burta peștelui

             AI NEVOIE DE:  carton mare, marker

           CUM PROCEDEZI: Copiii vor vedea desenul unei singure persoane, fără faţă.         În timpul poveştii faţa persoanei se va schimba pentru a arăta emoţiile ei. Pe carton mare desenezi o persoană, iar pe cercuri mai multe desenezi câteva din emoţiile poveştii de azi: trist, bucuros, mânios etc. În timp ce povesteşti, schimbi emoţiile personajului principal—IONA.

 

           Iona era un profet, un servitor al lui Dumnezeu, dar nu era un servitor ascultator. (Pui fața cu Iona cel neascultător). Domnul i-a vorbit: "Iona, trebuie sa pleci. Du-te in marele oras Ninive, caci oamenii din Ninive fac multe lucruri rele. Tu le vei spune ca Eu vad tot ceea ce fac ei si ca-i voi pedepsi, daca nu se indreapta." Dar Iona se gandi: "Nu, asa ceva nu voi face. Nu ma voi duce la Ninive. N-au decat sa faca rele, caci oamenii aceia sunt dusmanii poporului meu."
           Si Iona porni la drum, dar merse in directia gresita. Ninive era in est si el o lua spre vest. Fugea de Dumnezeu. Iona se gandi: "Voi fugi. Voi fugi asa de departe, ca Dumnezeu nu ma va mai gasi. Atunci nu va mai trebui sa merg la Ninive."

Merse si merse, pana ce ajunse la mare. De acolo nu mai putea merge mai departe.
La malul marii se gasea o corabie, care era gata sa plece pe mare. Iona se gandi: "Voi merge cu aceasta corabie. Asa voi ajunge si mai departe si Dumnezeu nu va mai putea sa ma gaseasca.(Pui fața cu Iona cel șmecher). "
Se sui deci in corabie ca sa treaca marea. Capitanul cazu de acord si Iona isi plati calatoria. Cerul era albastru; soarele stralucea foarte tare pe cer. Valuri mici se izbeau de corabie. O, era asa de frumos sa mergi pe mare. Dar Iona nu gasea ca era minunat. Nu indrazni sa ramana sus cu ceilalti oameni. Ii era tare frica, ca Dumnezeu avea sa-l vada. Era si foarte obosit din cauza calatoriei. Se duse sa se culce jos in corabie. Acum nu mai simtea oboseala si nici frica de Dumnezeu.
            Dar Dumnezeu il vedea pe Iona, chiar si in locul acela intunecos din corabie. El putea sa-si gaseasca servitorul neascultator chiar si pe marea intinsa.
Dumnezeu chema furtuna si ii porunci sa sufle cu putere in corabie. Furtuna fu mai ascultatoare decat Iona; facu imediat ce-i poruncise Dumnezeu. Aduse cu ea nori mari, negri, in spatele carora se ascunse soarele. Sufla asa de tare in panzele corabiei, ca aceasta mai, mai sa se rastoarne. Sufla tare in valurile mici, incat acestea se facura mari, asa de mari cat o casa! Valurile mari izbeau in corabie asa de tare ca, corabia era gata, gata sa se sparga. Atunci capitanului i se facu frica si marinarilor la fel.

                Dar Iona era jos in corabie si dormea dus. (Pui fața cu Iona cel ADORMIT). Un marinar se apropie de el, il scutura ca sa-l trezeasca si striga: "Nu dormi! Scoala-te si ajuta-ne! Roaga-te lui Dumnezeu ca sa nu ne inecam!" Atunci Iona se urca sus. Vazu valurile mari si cerul intunecos. Auzi furtuna ingrozitoare si intelese ca Dumnezeu totusi il gasise. El spuse: "Furtuna a venit din cauza mea, Dumnezeu a trimis-o dupa mine pentru ca m-am purtat cum nu trebuie. Am fost neascultator. Ar fi trebuit sa merg spre est, dar eu m-am dus spre vest. Am vrut sa fug de Dumnezeu, dar aceasta este imposibil."

                Iona mai zise: "Luati-ma si aruncati-ma in mare. Aceasta va fi pedeapsa mea. Aceasta o merit. Atunci marea se va linisti, caci Dumnezeu va chema furtuna inapoi." Marinarii nu voira sa auda de asa ceva. Incercara din rasputeri sa ajunga la tarm, dar furtuna devenea din ce in ce mai puternica. Si nestiind ce sa mai faca, marinarii il luara pe Iona si il aruncara in mare. (Pui fața cu Iona cel speriat). iata ca furtuna se opri. Dumnezeu o chemase inapoi. Vantul inceta sa mai sufle, valurile incetara sa mai loveasca corabia, norii cei negrii se imprastiara, cerul se facu iarasi albastru; soarele incepu sa straluceasca iarasi. Corabia putu sa-si continue calatoria pe marea linistita.

               Si Iona? Ce i se intamplase? Se inecase? Era mort?
             Nu, Iona nu murise. Dumnezeu veghease asupra lui. Dumnezeu trimisese un peste mare de tot, care il inghiti-se pe Iona. Acum Iona era in burta acestui peste. Acolo era intuneric si foarte neplacut. Dar Iona se gandi: "Dumnezeu ma vede si ma aude si aici."
                Atunci Iona incepu sa se roage. (Pui fața cu Iona cel pocăit). Ii parea foarte rau, caci fusese neascultator. El zise: "De acum inainte voi fi intotdeauna ascultator." Atunci Dumnezeu conduse pestele la tarmul marii. Acolo ridica capul deasupra apei si il dadu pe Iona afara. Si astfel ajunse Iona inapoi in tara sa.
                Si Dumnezeu ii vorbi iarasi: "Pleaca, Iona. Du-te in marele oras Ninive. Iti voi spune mai tarziu ce va trebui sa spui acolo." De data aceasta Iona nu mai indrazni sa fie neascultator. (Pui fața cu Iona cel bucuros).  Porni pe drumul cel bun si dupa o calatorie lunga ajunse in marele oras.Ce trebuia el sa spuna? El trebuia sa spuna:"Inca patruzeci de zile si Ninive va fi distrusa." Pentru Iona, aceasta era o veste buna.

                 Caci Iona dorea ca aceasta cetate sa fie nimicita, in care locuiau oamenii aceia rai! Strabatu tot orasul si striga: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi nimicita." Oamenii tare se speriara la auzul acestei vesti. Pana si imparatul se sperie. Ei stiau foarte bine de ce ii astepta aceasta pedeapsa ingrozitoare: pentru ca facusera multe rele. Si atunci le paru rau de pacatele lor. Imparatul zise: "Hai sa ne rugam toti; sa-i cerem lui Dumnezeu ca sa nu ne pedepseasca de data aceasta, ci sa ne ierte inca o data. Deci, nimeni sa nu mai faca nici un rau. Sa ne schimbam toti inima si viata, da, sa ne pocaim!"

               Oamenii facura dupa cum spuse imparatul. Incepura toti sa se roage: barbatii, femeile si copiii. Oile behaira si vacile mugira: Pana si animalele se unira cu ei si incercara sa nu mai faca nici un rau!Dum nezeu vazu toate acestea. Ii fu mila de cetate si n-o mai pedepsi.
              Iona era pe un deal, nu departe de oras. Statea acolo si astepta ca orasul sa fie nimicit. Tare voia sa vada aceasta. Gasea ca era foarte bine asa. Caci locuitorii Ninivei erau dusmanii lui. Iar lui Iona nu-i era mila de ei.
              Dar putea sa astepte mult si bine, ca pedeapsa nu mai veni. Atunci Iona se supara si se manie... (Pui fața cu Iona cel mânios). Si deodata, un pom crescu chiar langa Iona. El crescu foarte repede. Iona il vazu crescand. Se facu un pom mare, cu crengi si cu frunze. Acum Iona se aseza bine la umbra. Era bucuros si recunoscator de acest pom minune! (Pui fața cu Iona cel bucuros).
              Dar a doua zi dimineata, Dumnezeu trimise un vierme, care manca radacina pomului minune. Pomul pieri. Frunzele se uscara si cazura jos.
                  Iona nu mai avea umbra. Iar soarele ardea tare pe capul lui. Atunci Iona se supara. (Pui fața cu Iona cel mânios).  Era foarte maniat ca pomul disparuse. Si atunci Dumnezeu ii arata lui Iona, cat era de nesabuit. Dumnezeu ii spuse: "Tie ti-e mila de un pom. N-am Eu oare dreptul sa-mi fie mila de toti oamenii Ninivei, de toti copiii si de toate animalele cetatii?"
             Iona tare s-o fi rusinat. (Pui fața cu Iona cel rușinat). Si s-o fi gandit: "Ce rau si nechibzuit sunt eu! Cat de intelept si bun este Dumnezeu. El are grija de tot ce traieste. El iubeste pe oameni si pana si pe animale." (Pui fața cu Iona cel bucuros).